Nicolae Ariton: AVENTURILE UNUI POLIȚIST, UNUI SECRETAR LITERAR ȘI UNUI PROFESOR LA SULINA sau despre o expediție aproape literară

Când un polițist (Lucian Țugui), un secretar literar (Bogdan Pascal) și un profesor (Nicolae C. Ariton) se îmbarcă, la Tulcea, pe un piroscaf (hai să-i zicem șalupă rapidă, adică un fel de microbuz plutitor) pentru a ajunge la Sulina, trebuie să recunoașteți că evenimentul pare să fie interesant. Mai ales că intenția celor trei (nu chiar mușchetari) era vădit declarată să înfăptuiască în ultimul oraș de pe Dunăre, înainte de revărsarea în Marea Neagră, un act autentic de cultură, adică să lanseze o carte, pe numele ei „Istorii uitate. Dobrogea în strânsoarea secolului XX”, autor Lucian Țugui. În această „aventură de-a dreptul literară”, prezența lui Bogdan Pascal este perfect normală, fiind secretarul literar al Centrului Cultural „Jean Bart” Tulcea, adică editorul cărții în cauză și finanțatorul expediției la Sulina. Greu de explicat prezența subsemnatului în această aventură, dar cum eu sunt autorul acestor rânduri, îmi arog dreptul de a mă numi „căpitanul echipajului” (dar parcă sună cam arogant), așa că mă mulțumesc doar cu titlul de „chibiț literar”, adică omul inutil, care nu lipsește din nicio delegație… Pe ultima sută de cuvinte mi-a venit ideea să mă autointitulez „cronicarul expediției”, pornind de la cele 7 volume „Cronicile Misterele Dunării”, semnate Nicolae C. Ariton și care existau la loc de cinste în singura „bibliotecă plutitoare” din lume, de pe nava de pasageri „Moldova”, dar care a fost devalizată de călători, care au plecat cu cărțile acasă (să mai zică cineva că nu se citește în țara noastră!).

Expediția a început poticnit. Cum stăteam noi de vorbă pe pontonul de îmbarcare, am constatat, cu vreo 10 minute înainte de plecare, că nu e nimeni în jurul nostru și nicio ambarcațiune „ancorată”. Disperat, Bogdan Pascal a început să sune în stânga și în dreapta, adică să dea telefoane, având un motiv în plus că el cărase cele mai multe pachete cu cărți din cele 60 pe care aveam de gând să le „lansăm” la Sulina. Scurt pe doi, adică un fel de „târâș”, am schimbat pontonul nostru pustiu și romantic pe un altul, mai în aval, de unde plecau șalupele, una după alta, ca la Formula 1, când ies de la standuri, după schimbarea cauciucurilor, ceea ce nu era cazul în „cazul” nostru.

Călătoria a durat fix o oră și ceva, unde iar am vorbit de ne-am „spart”, spre disperarea celorlalți călători și a unui câine în lesă, care era adus de stăpânul său la pescuit, tocmai de la Bușteni. Din când în când, mai priveam și peisajul cu sălcii încă verzi și nivelul Dunării cu vreo 2-3 metri mai coborât ca de obicei. Fără insule de nisip și drone rusești!

Pe cheiul de la Sulina, puhoi de… undițe! În dreptul a câte 7-8, câte un pescar, așezat pe câte un scaun confortabil, unii având adevărate fotolii. Mi-am activat memoria și cutia cu amintiri, cu Sulina înainte de 1989: sute de curioși pe chei, ca să vadă cine mai vine cu unicul „pasager” la 2 zile, soldații grăniceri plasați pe pasarelă, verificând „buletinele”, nenumărați călători care se revărsau cu papornițe de tot felul, câteva căruțe și o mulțime de hamali ad-hoc.

Dar să revenim în actualitate.

Șalupa a acostat undeva în amonte; pensiunea Coral, unde suntem cazați, este undeva în aval. Distanța, cu aproximație, în jur de 2 kilometri. Să mai zică cineva că Sulina este un oraș mic. O fi, dar este lung al naibii, mai ales când trei oameni au, pe lângă bagajul din dotare, șase pachete cu cărți. De cum am pus piciorul pe chei, am devenit ciudații Sulinei: nicio undiță, doar un vraf de cărți! Spioni, KGB-iști, librari exilați, editori șomeri și alte șoapte de genul acesta.

Sulina este minunată! O fi de vină și soarele de toamnă, temperatura de 24-25 de grade Celsius, nici cea mai mică adiere de vânt, trei sferturi din turiști   plecați acasă, taverne îmbietoare cu „storgeacuri” și toate mărcile de bere din univers, plus chelnerițe thailandeze și ospătari pakistanezi, care au început să pară de-ai casei printre valahi, moldoveni, ceva greci, turci și lipoveni. Peisajul de toamnă este complet cu o mulțime de câini și pisici, care nu seamănă deloc cu frații și surorile lor de pe „continent”, cum numesc sulinenii restul țării de dincolo de Tulcea. Mâțele stau tolănite în cele mai lascive atitudini pe care le-am văzut vreodată, sunt frumoase și curate de strălucesc în razele soarelui.

Recunosc că nu prea îmi plac pisicile, dar sunt înnebunit după câini, și am avut parte de un spectacol complet oferit de cel puțin o duzină, liberi, indiferenți, leneși ca niște bei otomani (după porția de afion), plictisiți, dormitând sau făcând „curse” oraș-plajă pentru întreținerea siluetei. Iar dacă mâțele sunt frumoase, câinii sunt superbi: vagabonzi de rasă, corcituri ciudate, dulăi pensionari, predominând ochii albaștri. Mi-a rămas în minte un flocos alb, cred că numele lui este Bărbuță, care are niște ochi albaștri atât de ciudați, cu care doar actorul Peter O’Toole se poate lăuda. Niciunul nu latră, nu este agresiv, nu se tăvălesc între ei, nu fac sex în public, unii au chiar și zgardă, semn că au fost lăsați liberi de stăpâni să socializeze prin oraș sau să facă o baie la mare.

În timp ce contemplam pescarii și pisicile, ne-am întâlnit, în lungul nostru drum spre pensiunea Coral, cu profesorul Valentin Lavric, cel de-al patrulea mușchetar în cadrul lansării cărții lui Lucian Țugui. Arborând un zâmbet larg, proful sulinean de limba română conducea cu pricepere un grup de vreo douăzeci de persoane, despre care am crezut că sunt pregătiți pentru lansarea de carte și ne-am bucurat tare mult.

Lucrurile s-au lămurit repede când am aflat că erau coborâți de-a dreptul din Turnul Babel, fiind turiști germani, francezi, polonezi și alte neamuri, călători pe Dunăre și fără nicio treabă cu lansarea noastră. Am fost dezamăgiți, dar nu disperați.

În camerele (single!) de la pensiunea Coral, am făcut câte un duș de împrospătare și câteva mișcări de gimnastică pentru recuperare, după cocoșeala cu pachetele de cărți, și după ce le-am înșfăcat din nou, am ieșit în lumina blândă de toamnă a Sulinei, pregătiți de retur, pentru că locația lansării de carte este la Casa de Cultură, adică fosta Școală Primară. Cu ocazia acestui nou drum, mi-am adus aminte că Sulina organizează anual un semi maraton, în care se aleargă de-a lungul cheiului. Alergătorii erau buni la lansare, dar ediția de anul acesta se desfășoară abia peste o săptămână.

Pe lungul drum către Casa de Cultură ne-am întâlnit cu foști amici de-ai domnului Lucian Țugui, cu care se știe din tinerețea lor, nu a domnului Țugui, care este încă tânăr. Cu cei mai mulți se cunosc de când autorul cărții „Istorii uitate. Dobrogea în strânsoarea secolului XX” venea la Sulina în fruntea trupelor de „mascați” pentru „discuții amicale”. La un moment dat, ne-am întâlnit cu unul dintre turiștii lui Valentin Lavric, rătăcit (sau fugit) de grup, și cu toate că nu am priceput dacă este român sau străin, l-am categorisit cu un exemplar din carte, ca să mai ușurăm din bagaje, în timp ce Bogdan Pascal aștepta cu pachetul de cărți pe cap, ca o adevărată personificare a expresiei „un om cu cărți în cap”.

Pentru că mai era cam un ceas până la ora 14:00, stabilită pentru lansare, ne-am împiedicat de o tavernă, unde am băut o cola care ne-a zgândărit nițel foamea, pentru că până la urmă parcursesem aproape 40 de mile, adică vreo 70 de kilometri, plus două ture de chei sulinean. În concluzie, că ne era foame, dar nu aveam timp, am luat o pizza a casei și-am împărțit-o gospodărește la trei. A fost tare bună.

Primele gazde care ne-au întâmpinat la Casa de Cultură au fost un dulău mare, alb, și o mâță (sau motan), ambii emanând o lene orientală, aducându-mi aminte că Sulina a fost multă vreme colonie otomană și ioniană. Bineînțeles că Lucian Țugui s-a oprit preț de cinci minute ca să-i întrebe de sănătate și cum mai este viața de animăluțe de companie pe malul Dunării și al Mării Negre. Cred că se cunoșteau mai de demult.

Eu și Bogdan Pascal am intrat direct în Casa de Cultură, adică fosta Școală Primară Sulina (cum scrie pe frontispiciu), reabilitată și transformată conform cântecului „Jeana nu e moartă. Jeana se transformă!”. Am fost întâmpinați de domnul Paul Nour, managerul, adică găzdoiul nostru, un tip afabil și extrem de politicos pentru o instituție publică.

Încet și domol, în sala pregătită pentru lansare, s-au strâns vreo douăzeci de suflete întrupate în tot felul de oameni, tineri sau cu mai multă experiență de viață, sincer interesați de cartea lui Lucian Țugui și nu aduși cu arcanul, sau veniți ca la nuntă (în contrapartidă). Înainte de lansare, am vorbit cu o parte dintre ei, dar i-am reținut doar pe fanii www.mistereledunarii.ro, adică cei care mă citeau în mod constant și de ani de zile, în frunte cu domnul Ionel Bondar, în timp ce fanii site-ului www.istoriiuitate.ro al domnului Țugui îmi erau complet indiferenți (asta rămâne între noi). Primul care a luat cuvântul (cred) că a fost proful Valentin Lavric, care a vorbit fix ca un profesor de română care a citit prima ediție a volumului „Istorii uitate…”, pentru că am uitat să vă zic că noi ne-am spetit până la Sulina cu ediția a doua, recopertată și adăugită cu vreo 3 capitole. Apoi, a luat cuvântul Bogdan Pascal, care a vorbit fix ca un poet și filozof ce este (aproape membru al Uniunii Scriitorilor din România), explicând auditoriului ce și cum este cu volumul. Al treilea, la cuvânt, am fost eu, care am încercat să dreg busuiocul și să vorbesc înțelept și impresionant pentru public. Ca de obicei, însă, am luat-o pe arătură și am ajuns fără să-mi dau seama să le povestesc despre vizita mea în cimitirul vechi evreiesc din Tulcea, fără să pricep nici acum ce am căutat acolo. Am revenit cu greu printre sulinenii veniți să afle ce și cum despre cartea domnului Țugui, care a luat cuvântul și chiar a vorbit pe înțelesul tuturor ce a zis și de ce în paginile de celuloză, adică hârtie volumetrică (gălbuie), care dă un aer vintage volumului.

A urmat sesiunea de autografe, iar eu am mai făcut o porție de vorbă cu G. Comârzan, curatorul propriului muzeu al Sulinei, și alți sulineni, cu toate că, de obicei, nu vorbesc cu necunoscuți, dar cei prezenți chiar păreau a fi oameni de treabă.

Reîntoarcerea nu am mai făcut-o pe strada I a Sulinei, că începuseră oamenii să se uite ciudat la noi (sau noi eram ciudați), așa că am pornit pe strada a II-a, unde am văzut puțini oameni și alți căței și pisici, rude cu cei de pe strada principală. Alături de domnul Lavric și doamna Iulia (de care vă povestesc mai încolo), am făcut o scurtă ședință foto în fața oficiului poștal al orașului, unde am reușit să fac una dintre cele mai reușite fotografii cu Lucian Țugui alături de un afiș al lansării și un telefon public portocaliu, despre care credeam că nu mai există. Recunosc că nu am încercat să vedem dacă și funcționează.

În formula de care vă ziceam mai devreme, am făcut haltă la sediul Comunității Lipovenilor din Sulina, invitați în prealabil de domnul Victor Saraev, președinte, care ne-a omenit cu biscuiți, apă minerală și un purpuriu de melodii cântate la una dintre armonicile (niște acordeoane mai mici, specifice spațiului rusesc) din colecția personală de vreo cinci.

Apoi, am dat din picioare cu vitejie, mai ceva ca niște barcagii la rame, și am ajuns la Muzeul Comârzan, că nu știu cum să-i spun altfel. Acum, să nu vă închipuiți că suntem niscai invadatori care dăm iama prin casele oamenilor, cum o făceau tătarii și rușii pe vremuri. Primisem invitație de la Ghe. Comârzan, proprietarul și curatorul muzeului, după știința mea singurul muzeu particular din România, sau, să nu exagerăm, unul dintre puținele. Aici fac o paranteză, că m-am documentat și am aflat că există mai multe muzee particulare în țară, dintre care mi-a reținut atenția cel de tirbușoane și altul, al pălăriilor de paie. Muzeul Comârzan este amenajat chiar în casa sa (bun, într-o aripă a acesteia) și cuprinde în vreo 50 mp toată istoria Sulinei, în imagini, texte și artefacte. Ele au fost ciugulite cu răbdare de peste tot, începând cu epave până la eBay, și expuse cu meșteșug, astfel încât doar în câțiva zeci de pași și priviri scurte acoperi câteva sute de ani de istorie, mai ales perioada de glorie a Sulinei din timpul Comisiei Europene a Dunării.

Ultima haltă înainte de stația finală de la pensiune a fost la doamna Iulia, proprietar la „Visitor Center Sulina”, care este o „instituție” greu de descris, un mixt de magazin de suveniruri cu librărie și alte activități. Mie, în Sulina, această locație îmi place cel mai tare, deoarece pe rafturile micuței librării se găsesc aproape toate cărțile mele, și care, culmea, chiar se vând. Să vă mai zic un secret, faptul că de la Sulina încasez cele mai multe drepturi de autor, mai mari decât de la orice editură. Aici am discutat academic despre piața de carte națională și mondială, ajungând la concluzia că situația este nasoală, mai ales la noi, iar eu am așezat câteva cărți de-ale mele mai la vedere și le-am coborât mai jos pe cele ale domnului Jean Bart, cu bestsellerul său „Europolis”. Din discuțiile cu doamna Iulia am aflat că la Sulina există mai multe tipuri de cititori: de plajă, de terasă, de siestă și pentru acasă. Cărțile mele se încadrează la categoria de siestă, în timp ce pe Lucian Țugui l-am surprins cam trist, deoarece stocul de „Spionii dintre ape” era epuizat și faptul că urmează să așteptăm până prin luna mai 2027 pentru o reaprovizionare de stand. Sperăm ca domnul Lavric să fie sănătos și să facă transportul Tulcea-Sulina cu spor.

Seara, Sulina, spectacol natural magnific. Liniște, turiști puțini, localnici și mai și. Maidanezii și mâțele își continuă programul artistic de peste zi, în care nu fac nimic, și privind languros și nepricepând agitația ospătărițelor thailandeze și chelnerilor pakistanezi, amestecați, ce-i drept, pe la unele taverne, cu blonde autohtone.

Hotărâți, ca niște cazaci zaporojeni (din care se trag ucrainenii și haholii din Deltă), am stabilit să cinăm la „cel mai istoric restaurant” din Sulina, „Marea Neagră”, unde generații întregi de sulineni și turiști și-au „lăsat ficatul” printre sticle de votcă rusească și poloneză, Aligoté de Sarica Niculițel și mai rar Cabernet cu Pepsi. Din păcate, rețeta celebrei „combinate” (gin, apă tonică și alte câteva chestii secrete), pe care o inventase domnul Fătulescu, directorul liceului din Sulina (profesor de chimie-fizică), pe care orice călător „rătăcit” în Sulina era obligat să o deguste, s-a pierdut odată cu stingerea din viață a domniei sale. Așa că am băut apă minerală și am mâncat cam așa: storgeac (V. Lavric, patriot deltaic), plachie de crap (N. Ariton, patriot moldovean), crap fript (B. Pascal, patriot), șalău pe pat de cartofi (L. Țugui, patriot rafinat). A fost taaare bun!

Seara am încheiat-o pe terasă la pensiunea Coral, unde ni s-a alăturat, pentru o jumătate de oră, și jurnalistul de la „Ziarul de Tulcea”, Cristi Dogaru. Avându-l martor că nici aici nu am consumat alcool obținut prin fermentare sau distilare, am servit câte un ceai de mentă (care nu prea semăna) asezonat cu câte o felie de tartă; doar B. Pascal și-a luat un profiterol de-a dreptul pantagruelic.

Înainte de plecarea la marele somn (termen uzitat la Sulina pentru odihna de noapte), s-a negociat „trompeta de deșteptare”. Cu această ocazie am auzit de niște ore matinale pe care nici nu știam că există: cinci, șase etc.

Trecem ca expresul prin gară peste somnul de noapte. Apropo, în urmă cu mai mulți ani am fost la Sulina în cadrul proiectului „Avocatul elevilor” și am editat două numere ale publicației „Expresul de Sulina”, totul „self made”! Intelectuali rafinați și scriitori talentați, am încercat să citim înainte de somn. Domnul Țugui zice că a rezistat 10 minute, subsemnatul 5, de B. Pascal nu am aflat, dar știu că pe la șase dimineața bântuia pe chei și făcea fotografii cu răsăritul de soare. Maniac insomniac și spărgător de vise matinale!

A doua zi de Sulina (sâmbătă) a fost la fel de minunată. Mai puțin deșteptarea la 7:30. Bineînțeles că la ieșirea pe chei, la 8:00 fix, L. Țugui și B. Pascal tropăiau nerăbdători, de parcă dormiseră afară, pe scaunele terasei. Am luat la bord ceva combustibil, adică câte o omletă cu șuncă, și am pornit în expediție către plajă, să vedem marea. În principiu, pot să afirm că am mai făcut acest drum. Acum însă mi s-a părut de două ori mai lung sau poate am eu de două ori mai scurte picioarele față de acum niște ani, de la ultima vizită.

 Între timp, sulinenii au extins pavarea străzilor și a drumului către mare cu faimoasele „pișcoturi” din beton, care seamănă cu niște pești desenați de Picasso în perioada cubistă. „Căsuțele lui Udrea” (cum se numesc ruinele unui proiect turistic de pe vremea Blondei, abandonat din cauza volburei și a vinețelelor de nisip) erau la locul lor, neatinse, adică atinse de paragină. Cimitirul la locul lui, cu inventarul complet, cu toate că V. Lavric are o listă întreagă de demistificări ale unor personaje celebre din zonă, începând cu faimosul pirat Kontoguris. Oricum, orele erau spre nouă și vechea legendă zice că trebuie să te duci în zori în cimitir, să stropești cu apă piatra funerară și pe aceasta va apărea harta cu indiciile comorii sale piratești, îngropată pe cheiul de la Dunăre. La câte betoane sunt turnate acum pe faleza Sulinei, ți-ar mai trebui câteva picamere zdravene ca să ajungi, eventual, la ea. Și nici apă nu aveam, și-mi zbura gândul la o bere pe malul mării, de numai, numai!

Pe linia dreaptă a drumului către plajă, am observat că și falnicul trotuar din scânduri groase de stejar (cred), construit tot cam pe vremea Blondei de la Cotroceni (apropo, între timp s-a măritat cu o mândrețe de sulinean), a dispărut și o adevărată armată de liceeni era într-o amplă acțiune de voluntariat, făcând curățenie. Dacă doar 1% dintre ei ar fi fost prezenți la lansarea cărții lui Lucian Țugui, sala ar fi devenit neîncăpătoare. Nici măcar nu bănuiam că au atâția liceeni! Din misterele Sulinei!

Am uitat să adaug că tot drumul am fost însoțiți sau am întâlnit pisici grăbite, câini tolăniți în veritabile poziții de yoga, alții care ne însoțeau bucăți de drum mai mari sau mai mici. Plaja, alt motiv de uimire la modul plăcut: umbrele cu stuf, „șezlonguri”, vreo trei baruri în care minunea transformării apei în vin părea mai mult decât probabilă. Nu a funcționat la noi, unde s-a reușit doar miracolul apă-cola. Bun și așa!

Am stat răstigniți, privind, zâmbind marea, cam cum stau scrumbiile pe culme la uscat. Am revenit mai triști decât am plecat pe drumul plajă-oraș, mândri că niciunul dintre noi nu a fost de acord să luăm un taxi, dar priveam cu jind, cu coada ochiului, către automobilele care vâjâiau pe lângă noi, care mai de care mai taxi, cu turiști grași și leneși care ne zâmbeau superiori și aroganți.

După ce am predat cheile la recepția unde nu era nimeni și am fost fugăriți de doamna care făcea curățenie că îmi uitasem geaca în dulap, am pornit către debarcader, în drum făcând o (nouă) haltă pentru a servi un storgeac în limba engleză. Adică n-a fost chip să ne înțelegem cu chelnerița thailandeză, care nu știa decât pâine și sarmale (cu accent), așa că Bogdan Pascal a dat-o pe engleză și s-a înțeles de minune cu thailandeza, de era să rămână la Sulina. Și unul, și celălalt.

Plecarea a fost tristă ca și finalul romanului Europolis. Nu ne-a condus nimeni la debarcader, poate și pentru faptul că plecarea a fost la ora 14:00, adică celebra oră de siestă de la Sulina. Valentin Lavric plecase de la ora 10:00, având un drum lung până la Ploiești și revenirea luni la școală, iar noi am rămas privind cu ochii umezi valurile Dunării și având în minte hoardele de fani care îl conduc pe Cărtărescu după ce își lansează cărțile prin tot felul de cotloane ale lumii.

Dar a fost „mișto”! Și lansarea ediției a doua a volumului „Istorii uitate. Dobrogea în strânsoarea secolului XX”, și Sulina. Și oamenii pe care i-am întâlnit. Și istoria locurilor care ne pândea la fiecare colț de stradă. Și mâțele și cățeii; apropo, Bărbuță, cel cu ochii de azur, și-a luat la revedere dând din coadă, în timp ce „prietenele” lui, Pupa și Blonda, îl urmau cu supușenie, făcându-l pe B. Pascal să lăcrimeze discret, cu gândul la thailandezele de la „Toate pânzele sus – restaurant cherhana”, cu subtitlul „aici mănâncă și pirații”. De băutură nu vorbește și nu scrie nimeni, de parcă-i prohibiție.

Și noi am mâncat la „Toate pânzele sus”! Și noi am fost nițel pirați! Și noi am fost oleacă sulineni și ne-am simțit tare bine. Iar Lucian Țugui să trăiască că le-a dat cărți pe storgeac și să mai scrie că o face bine! Și când o fi să fie, să ne mai ducă la Sulina (și să plătească Bogdan Pascal) și, până atunci, poate ne poartă și prin alte locuri! Mai pe uscat, mai pe lângă stepa dobrogeană, mai pe lângă Istru! Om trăi și ne-om vedea! Ad120 (nu cred că știți ce înseamnă, dar să se împlinească)!

Nicolae C. ARITON