SPIONII DINTRE APE – episodul 1 / Col. r. Lucian Țugui

Termenul „poveste” duce cititorul cu gândul la o relatare ce ține de imaginar, legendă, ficțiune sau imaginație. Dar povestea adevărată prezentată în paginile acestei cărți nu are nicio legătură cu legenda sau imaginația. Este o relatare a unor fapte bazate pe dovezi incontestabile. De acea nici Vanea Petrov nu este un personaj imaginar[1].

Ivan Petrov sau Vanea cum îi se spuneau cei apropiați locuia în primăvara anului 1917 în Tulcea, orașul de la poalele deltei, pe strada „Surorilor” la numărul 11. Strada era chiar pe dealul „Monumentului”, unul din cele șapte dealuri ale orașului, iar casa de la numărul 11 era construită chiar pe o stâncă. Cum în Dobrogea iernile și primăverile sunt aspre și primăvară anului 917 era foarte friguroasă, mult mai friguroasă ca alte primăveri. Vanea Petrov stătea la rudele[2] lui de pe strada „Surorilor” într-o casă cu trei camere, din chirpici, cu temelie din piatră. Toate casele de pe deal nu erau mari și arătoase dar aveau temelie din pietre. În zonă erau din abundență pentru că erau scose  din zidurile cetății vechi de pe deal.

 În dimineața aceia rece, foarte devreme, la poartă casei de pe strada Surorilor nr. 11, au bătut puternic, zgomotos, doi soldați bulgari. Îmbrăcați în pufoaice groase, cu căciuli din blană, duceau în spate câte o armă cu baionetă prinsă la țeavă. Bine hrăniți și viguroși, păreau destul de fioroși. Vanea îi mai văzuse prin oraș. Cunoștea genul acesta de soldați pentru că și el era un soldat. Văzuse în armata rusă bărbați aleși special din cei cu statură înaltă și musculoși, cu aspect înfricoșător. Erau selectați anume așa, pentru disciplina și ordinea de la oaste, așa numitele miliții militare. Cei doi erau din milițiile militare bulgare. Vanea auzise despre ei că vin la unii lipoveni și îi scot din case. După aceea nu se mai aude nimic de bieții lipoveni. Acum au venit și la el și Vanea bănuia de ce.

Soldații nu erau singuri. Erau însoțiți de un individ brunet, de statură potrivită, lipovean din cartier, de pe o stradă de mai jos, de pe strada „Dorobanțului”. Cel care îi însoțea se numea Cozma Timofei, dar îi ziceau toți Cozma Franțuzul.

Cozma Franțuzul era pescar. Unsuros cu toate alifiile, fugeau mai toți lipovenii de el. Mai ales acum când fusese pus deputat al cartierului, ales de ofițerii bulgari.

Vanea se uită pieziș la cei trei, în așa fel încât să nu îi înfrunte cu privirea.  Franțuzul flutură  un zâmbet larg pe buze și îl informă că trebuie să îi însoțească. Zâmbetul lui nu prevestea nimic bun. Vanea s-a gândit că Franțuzul i-a aflat secretul și l-a spus și bulgarilor. Luă haina lui ponosită dintr-un cui bătut în stâlpul prispei și îi urmă.

Grupul celor patru bărbați a urcat încet până la poarta monumentului. Cozma Franțuzul mergea în față și Vanea Petrov îl urma flancat de cei doi soldați.

Monumentul ridicat în urmă cu câțiva ani pe deal era acum o ruină. Soldații bulgari l-au dinamitat de curând și nu a mai rămas decât un soclu de piatră ciuntit ca o dantură cu dinți lipsă și multe carii. În jurul monumentului fusese un parc unde tulcenii veneau să asculte fanfara. Vara și toamna vegetația parcului dădea un farmec aparte monumentului de pe stâncă. Aici a fost de fapt o cetate. Acum nu a mai rămas nimic din măreția vechiului deal pe care a tronat multe secole bastionul de piatră. Pe stânca aceea, în urmă cu mai mult de o mie de ani fusese construită o așezare fortificată, numită atunci cetatea lui Aegissus. De atunci a trecut mult timp peste ea. În ultimii ani rușii lipoveni din cartier au luat pietre tăiate din zidul cetății și și-au făcut case pe lângă cele trei laturi ale dealului monumentului. A patra latură era un perete de stâncă foarte abrupt. Vanea a auzit poveștile cetății și monumentului, povestite de rudele lui, când era pace și puteau sta liniștiți la povești. Lipovenii spuneau despre cetate că a fost a unuia puternic, care a venit de pe malurile mării, de unde au venit și ei.

De fapt cetatea are origini foarte vechi, de pe vremea odrisilor, un trib al tracilor care o vreme a stăpânit aici. Numele cetății este împrumutat de la un conducător fără o origine clară a neamului – Caspios Aegisos. Unii istorici îl localizează pe Aegisos venind din zona Mării Caspice[3]. El cucerește cetatea a cărui ruine se pot vedea și azi, pe dealul Monumentului, sau Colnicul Hora, cum era denumit în trecut. Caspio ridică o garnizoană militară și stăpânește așezările din jur. Mai târziu vin romanii și cuceresc locurile și construiesc un fort tot aici care rezistă un timp până este cucerit de costoboci, alt neam al dacilor de la sud.

Poetul roman Publius Ovidiu Naso nota în una din „Scrisori” în anul 12 după Hristos: „Aproape de malul Istrului (Dunărea) se află o veche cetate cu două nume, la care greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor și locului unde este așezată, dacă este să dăm crezare însăși locuitoarilor ei: Caspio Aegissos este cel care ar fi întemeiat-o și ar fi numit-o după numele său…[4]”

Edificiu rezistă câteva secole dar mai târziu, ca orice așezare, devine ruine.

Orașul care se construiește lângă vechiul castru primește numele de Tulcea. Este atestat documentar de pe vremea voievodului Mircea cel Bătrân.  Popoare diferite stăpânesc aici după perioada antică, dar cea mai mare parte a timpului, între 1420 și 1877, orașul este un centru important de tranzit din Imperiul Otoman. Odată cu Războiul de Independență, în anul 1878, Tulcea și întreaga Dobroge revin ca parte integrantă din Țara Românească. Pentru a celebra această victorie și unirea cu țara, pe acest deal al cetății – colnicul „Hora,” sau  „Horea” se ridică un monument, Monumentul de Independență.

Ridicarea obeliscului sau a monumentului, cum i se spune în mod uzual,  pe dealul Horea a început în anul 1878, la vizita Regelui Carol I al României la Tulcea. Inițiativa a aparținut edililor locali în frunte cu primul prefect al județului Grigore M. Ghica, fost prefect al Poliției Capitalei. La 17 octombrie 1878 Regele Carol I punea piatra de temelie a Monumentului, pe colnic cu următoarea inscripție[5]:

„Anul 1878 luna octombrie în șaptesprezece zile de către A.S. Carol I Domnul României s-a pus această piatră fundamentală a monumentului erigeat în orașul Tulcea pe Muntele Horei în amintirea anexării Dobrogei la România.”

Construcția nu se ridică foarte ușor. La început se lucrează cu entuziasm, dar fondurile se epuizează repede. În anul 1896 prefectul de atunci, poetul Ioan Nenițescu realizează o colectă publică prin care se strâng încă 120.000 lei. Acum banii sunt suficienți, dar Monumentul de Independență se finalizează abia în anul 1904. Vizibil din toate zonele orașului, monumentul era format dintr-un obelisc de douăzeci și doi de metri flancat de statuia unui dorobanț și a unui vultur. Construcția în această formă rezistă pe deal până în anul 1917. Este anul în care Vanea Petrov locuia chiar pe dealul Monumentului, pe strada Surorilor. Vanea este martor ocular la ceea ce s-a întâmplat atunci. Monumentul a fost demolat și cei care au demolat edificiul l-au arestat și pe Vanea.

Bulgarii au aflat ce secret ascundea Vanea Petrov. Cozma Timofei zis Franțuzul nu era străin de aceste lucruri. El știa că Ivan Petrov zis Vanea, care locuia pe strada Surorilor, la nr.11 lângă Monument era un dezertor din armata țaristă[6].

Vanea Petrov se ascundea aici de ruși. Fusese mobilizat în armata rusă și după înfrângerile armatei ruse din Dobrogea și a refuzat să mai lupte și s-a ascuns aici. S-a ascuns printre frații lui lipoveni.

Lipovenii sunt un popor cu rezonanță în Dobrogea, în Muntenia și în Bucovina. Formarea acestui neam cu o istorie de câteva secole a lăsat multe mărturii scrise care, la un moment dat se împletesc cu tradițiile orale încă mai pot fi auzite printre lipoveni. Totuși astăzi, la momentul scrierii acestor rânduri, atât cercetătorii cât și cei care păstrează tradițiile lipovenești nu se pot pune de acord privind originea termenului de lipoveni și care a fost cauza adevărată a plecării lor din Mama Rusie.

Istoricii spun că lipovenii sunt urmașii creștinilor ortodocși de rit vechi – așa numiții staroveri – care s-au separat în cadrul unei reforme religioase de statul rus, pe la jumătatea secolului al XVII – lea. Separarea a fost o inițial o formă de protest și de opunere. Mai târziu a dus și la migrație. Până aici toți sunt de acord, în schimb motivul separării este aprig dezbătut. Bătrânii lipoveni de astăzi spun că strămoșii au plecat din motive religioase. Este unul din motive. Patriarhul rus Nikon care a condus biserica ortodoxă rusă între anii 1652 și 1658 a introdus anumite reforme „de modernizare”. Scopul reformelor era legat de o uniformizare între practicile bisericești rusești și cele a bisericii elene. Sprijinit de țarul rus Alexei Mihailovici, patriarhul colectează cărțile bisericești și modifică printre altele, ortografierea numelui Mântuitorului Isus, de la doi de „i” la unul singur. Impune ca gestul semnului crucii care se făcea cu două degete să se facă acum cu trei degete. Impune rostirea expresiei „aleluia” care se făcea de două ori să fie rostită de trei ori. Impunerile și schimbările s-au lovit de rezistența. Întâi s-a opus o parte a clerului apoi mesajul a ajuns și la enoriașii ruși. Unii dintre ei au acceptat, alții nu. Astfel au apărut staroverii, cei care vroiau păstrarea vechilor obiceiuri și nikonieni, cei care au acceptat măsurile impuse. Celor dintâi li s-a dat și numele de raskolnici. Astfel s-a născut și s-a dezvoltat mișcarea care a fost numită „raskol” – care înseamnă divizat. Mișcarea de rezistență nu a avut puterea să refacă obiceiurile și staroverii au hotărât să părăsească imperiul țarist. Mari cohorte formate din sate întregi încep să părăsească pământul natal, trecând graniţele de atunci ale Rusiei. Au apărut aşezări ale ruşilor staroveri în zone montane ale Siberiei şi Caucazului în Ucraina, Bielorusia, Polonia, Basarabia. Un număr apreciabil de staroveri s-a stabilit în Turcia, Valahia, Moldavia, Austria şi Prusia”[7]

În cadrul mișcării „Răscol” unul din călugării care a reacționat împotriva țarului, călugărul Filip – numele real Fotie Vasiliev, reușește să strângă o comunitate de credincioși la o mănăstire din ținutul Vig, lângă Marea Baltică. La un moment dat este nevoit să părăsească mănăstirea, pentru că refuză să reia rugăciunea pentru țar – obicei obligatoriu împământenit printre clerici. Se refugiază într-o pădure unde strânge din nou mai mulți adepți. Aici, în momentul în care este verificat de o comisie trimisă de guvern să cerceteze mișcarea de rezistență, se închide într-o casă de lemn cu alți șaptezeci de călugări și se auto incendiază. Acest eveniment este interpretat ca un act de martiraj și una din teoriile existente spun că numele de lipovean se trage de la Filip Luminătorul, respectiv flipavane sau flipovane, adepții lui Filip.

Totuși apariția lipovenilor pe teritoriul dobrogean și în alte zone românești nu poate fi atribuită doar acestei cauze de ordin religios. Istoria zbuciumată a imperiului țarist conține multe pagini în care oamenii de rând s-au răsculat datorită nevoilor materiale și a nedreptăților. Reforma religioasă din anul 1666 face, printre altele, să consolideze mișcările de rezistență ale iobagilor ruși susținuți și de o parte din boierime și cler. Încep răscoale și se ridică o serie de lideri: episcopul Pavel de Kolomna, asasinat de autorități, Avvakum Petrov, ars pe rug împreună cu trei discipoli, Ivan Bolotnicov și Stenka Razin. Cel din urmă lider este considerat de lipovenii din Dobrogea eroul care a determinat exodul lor în ținuturile dobrogene. Cel mai mare lac din România aflat în Dobrogea îi poartă numele – lacul Razelm. Stepan Timofeevici Razin, cazac de pe Don se răscoală împotriva imperiului în anul 1670. Nu există atestări documentare că ar fi ajuns în Dobrogea, dar ulterior un alt cazac, Ignat Nekrasov care a participat la marea răscoală a cazacilor din 1708 – 1709 se retrage în Dobrogea formând comunități importante la care aderă și staroverii[8].

Rușii lipoveni au plecat din imperiu din mai multe motive și în perioade diferite. Au căutat libertatea socială și libertatea religioasă și aici în Dobrogea au găsit și alte popoare cu care au trăit și trăiesc și acum în mod pașnic. Istoria încă nu a definit bine nici timpul în care au ajuns aici – migrația a cuprins perioada a două secole, nici motivul și nici etimologia numelui lipovenilor. O altă variantă expusă a numelui lor vine de la termenul de lipa care înseamnă tei dar nu există destule date că teiul ar fi reprezentativ pentru  lipoveni și asta ar fi dus la însușirea numelui.

Dincolo de datele istorice, lipovenii sunt oameni frumoși, în special blonzi, înalți. Bărbații poartă bărbi impunătoare. Femeile sunt harnice și gospodine și în general sunt oameni sănătoși deprinși cu viața aspră și cu frigul, fiind specialiști în pescuit și marangozerie.[9] S-au adaptat foarte bine traiului aspru din Dobrogea și în mod specific celui din zona deltei. Pentru că din constituția lor sunt viguroși și obișnuiți cu viața grea, au putut face față atât iernilor înghețate de aici cât și inundațiilor din timpul anului, fiind deprinși cu navigația prin deltă, cu vânătoarea și pescuitul și chiar cu comerțul care se realizează în acea zonă[10].

Vanea Petrov, rusul fugit din armata țaristă a căutat refugiu printre lipoveni, ca oameni care au fugit și ei din imperiu.

În anul 1916, din 21727 locuitori cât avea atunci orașul, o pătrime, adică 5621 erau ruși și lipoveni[11]. Vanea a crezut că aici va putea să scape, dar el și alți lipoveni nu știau ce le va rezerva sfârșitul anului 1916. Pentru că lipovenii aveau să joace un rol hotărâtor în planurile de spionaj ce vor fi derulate în Tulcea în Primul Război Mondial.

Lucian Țugui

[1] Dosarul de spionaj „Cozma Franțuzul și alții”, Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale Fondul Prefectura Tulcea – Brigada Specială de Siguranță, Serviciul Administrativ, dosarul 128/1919, fila 7

[2] Ivan Petrov locuia în casa unui etnic rus, Parapon Vicolov – evidența carnetului cu adrese întocmit de primarul tulcean Iosf Flor, colecția particulară a profesorului Petru Șolcă

[3] Nicolae Gostar, „Caspios Aegisos”, Revista Danubius, Ovidiu, Pontica, I,  filele 8,13

[4] Iosif Colcer și Viorel Măgureanu, „File din Istoria Dobrogei”, Inspectoratul pentru Cultură al județului Tulcea, 1988, fila 16

[5] Sofia Vrabie, „ Sfinxul Deltei Dunării Municipiul Tulcea”, Editura  Harvia Tulcea 2005 fila 25

[6] Dosarul „Cozma Franțuzul și alții” ,Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale Fondul Prefectura Tulcea – Brigada Specială de Siguranță, Serviciul Administrativ, dosarul 128/1919, fila 18

[7] Filip Ipatiov, „Ruşii- lipoveni din România. Studiu de geografie umană”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 29

[8] Sevastian Fenoghen, Alexandra Fenoghen, „Sarichioi, o enigmă a secolului al XIX-lea”, Editura Kriterion, Cluj- Napoca, 2004.

[9] Marangoz – dulgher specializat în cioplirea, fasonarea și Îmbinarea pieselor de lemn ale ambarcațiunilor

[10] Constantin Petrițopol , „Câteva considerațiuni generale asupra Dobrogei și Deltei Dunării” , Revista „Arhiva Dobrogei,” volumul 1 din 1916, pagina 80

[11] T. Voicu, B. Cotovu, D. Constantinescu „Monografia orașului Tulcea, trecutul, prezentul și viitorul său”, , Institutul de Arte Grafice, Constanța, 1928, pagina 52