SPIONII DINTRE APE – Prolog / Col. r. Lucian Țugui

🎧 Ascultă articolul "SPIONII DINTRE APE – Prolog / Col. r. Lucian Țugui"

🔄 Generarea fișierului audio poate dura până la 180 de secunde la prima ascultare.

Viteză:

PROLOG

Fiecare loc este încărcat de istorie și uneori istoria se lasă descoperită.

Odată cu trecerea timpului, o parte din evenimentele și întâmplările din trecut, care par a fi uitate, nu pot rămâne ascunse, pentru că uneori istoria vrea să se lase descoperită. Chiar dacă informațiile despre unele fapte se pierd în trecerea vremurilor, printr-un mecanism al destinului, uitarea este dată la o parte. Prin acest mecanism, de multe ori greu de înțeles, istorii aproape uitate se redescoperă. Astfel o parte a trecutului devine vizibilă, cunoscută. O lege nescrisă spune că ceea ce s-a întâmplat în trecut a contribuit într-un fel sau altul la evenimentele din prezent și de aceea istoria nu poate fi ignorată.

Analizăm paginile istoriei pentru a nu repeta greșelile trecutului, pentru a folosi tot ceea ce a fost bun și pentru a putea înțelege fapte și evenimente din prezent. Din multitudinea evenimentelor cu impact din trecut, spionajul reprezintă una din cele mai fascinante și mai citite pagini ale istoriei. Spionul este asociat cu un profesionist dotat cu abilități și calități deosebite aflat, într-o concepție idilică, în slujba binelui. El sau ea trăiește aventuros pentru a influența istoria. De cele mai multe ori, acest scenariu este doar un rezultat al imaginației.

Istoria adevărată, deschisă la această pagină a spionajului, printre multe necunoscute prezentate, transmite un adevăr greu de combătut: între spioni și trădători există o linie de demarcație foarte subțire. Eroul de ieri devine uneori trădătorul de azi și cel care ieri a fost blamat ca trădător, azi târziu sau postum devine erou. Incertitudinile se nasc din modul în care spionii lucrează pentru a îți atinge scopul, sau mai bine zis misiunea.

Aceasta este o parte mică, un colț al unei pagini de istorie cu și despre spioni din Primul Război Mondial. Este o relatare a unor fapte reale despre spionaj și trădare, într-o perioadă în care România a fost zguduită de evenimente și întâmplări care au lăsat urme adânci și răni dureroase. Finalul fericit al realizării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a făcut ca durerile și suferințele celor mulți să fie acoperite de bucuria întregirii neamului românesc, și multe dintre aceste dureri să fie uitate.

În primul an după Marele Război, sau Primul Război Mondial, în timp ce foștii prizonieri români se întorceau acasă din lagăre iar cei care au suferit în zonele de ocupație făceau tot posibilul să-și reia viața printre ruinele lăsate de război, de acolo unde războiul a întrerupt-o, se auzea tot mai puternic un strigăt: „Trădătorii să fie pedepsiți”! Vocile celor mulți cereau moartea trădătorilor, alții voiau ca aceștia să fie închiși și să li se ia averile iar alții cereau să fie alungați din țară.

Constantin Mile, directorul Ziarului „Adevărul” din București, una din vocile celor mulți, într-un articol publicat marți 8 ianuarie 1919[1] pe prima pagină a jurnalului, scria sub titlul „Trădătorii” următoarele cuvinte:

„… Ziceam ieri că, înainte de a păși spre viitor și a pune temeliile Marei Românii, este nevoie de a lichida trecutul… Guvernul care trebuia să ia inițiativa pedepsirii celor ce s-au făcut vinovați de acte de trădare vădită, guvernul, ca în toate văd că nu își face datoria… Pedepsirea trădătorilor de justiția represivă și de societatea română. Când justiția nu este în stare să pedepsească unele fapte, iată ce trebuie făcut imediat și pentru toți, oricât de sus ar fi puși, mai cu seamă dacă sunt sus puși.”

Ura și durerea din care se cereau pedepse, era îndreptată împotriva celor care timp de doi ani, într-un fel sau altul au conlucrat cu forțele inamice.

Cine au fost acești trădători și cum au trădat ei sunt două întrebări la care nici azi, după o sută de ani, nu se poate da un răspuns concret. Nici atunci, după eforturi prelungite, nu s-a putut oferi un răspuns concret.

De aceea, în anul 1919, imediat după terminarea confruntărilor militare, în timpul în care s-au început anchetele privind spionajul și trădarea, a fost foarte greu ca o instanță de judecată să se pronunțe hotărând că cineva, oricare ar fi fost el, a fost un trădător și un spion. Linia de demarcație între cei care au colaborat cu inamicul care timp de doi ani a condus cea mai mare parte a țării, și cei care au rămas integrii era foarte subțire, pentru că mii de funcționari publici abandonați în cale cotropitorilor au fost nevoiți să accepte ordinele ofițerilor germani și a celor bulgari în actul administrării teritoriilor românești. Acest fenomen începea de la nivelul primăriilor de la sate și mergea până la nivelul ministerelor, care au funcționat în timpul în care Bucureștiul a fost ocupat în special de trupele germane.[2] Dintre acești colaboratori, unii au făcut acest lucru dezinvolt și cu multe avantaje personale, alții pentru că nu au avut alte alternative.

Campaniile virulente împotriva trădării, declanșate imediat după ce armatele străine au părăsit teritoriul țării, au determinat autoritățile să încerce să identifice în exemple concrete trădarea, pentru a ancheta și ulterior pedepsi colaboraționiștii. Actul trădării a inclus, potrivit ierarhizării realizate atunci următoarele: colaborarea cu inamicul și spionaj în favoarea Puterilor Centrale[3], corupție în perioada ocupației, servilism complet față de cuceritori, nerespectarea cu consecințe grave a legislației românești și tratamente inumane față de cetățenii români.

Sub presiunea opiniei publice și a ziarelor vremii, polițiștii din Siguranța Statului, judecătorii din cadrul Curților Marțiale și alți justițiari ai statului au început anchetele. Din 1919, timp de trei ani, în teritoriile unde s-a colaborat cu inamicul, aceste anchete au avut rolul de a mai alina durerea celor care au suferit și au fost victime ale colaboraționiștilor. Finalul acestor anchete a fost diferit iar diferențele au fost mari, de la caz la caz.

Unele din aceste istorii aproape uitate au rămas ascunse un secol în documentele autorităților și articolele din ziarele vremii, închise în sertarul prăfuit al istoriei, Dar cel mai multe dintre ele, ori încă sunt nedescoperite ori s-au pierdut odată cu timpul.

Povestea reală relatată în aceste pagini prezintă o rețea de spionaj construită în teritoriul de ocupație cu scopul de a furniza inamicului informații despre armatele române. Este o poveste adevărată, fără elemente de ficțiune și ea este scrisă în urma unor cercetări care au durat patru ani. În acest timp informațiile au fost căutate atât în arhivele naționale, cât și în vechile publicații precum și în alte depozite de documente cu valoare istorică.

Fiecare loc este încărcat de istorie și uneori istoria se lasă descoperită.

[1] Colecția „Adevărul” Biblioteca Digitală Națională Anul XXXIL no.10676 pag.1

[2] Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, publicată în trei ediţii: 1922−1924, 1925−1927 vol. I, 1989, pag.554 .

[3] Puterile Centrale (în limba germană: Mittelmächte) au fost națiunile Germaniei, Austro-Ungariei, Imperiului Otoman și Bulgaria, care au luptat împotriva Aliaților (Antantei) în timpul Primului Război Mondial.