Amurul uitat sau povestea unui exod eșuat

Această istorie aproape uitată își are rădăcinile în povestea unui conflict pe care analiștii militari îl consideră o prefigurare a ceea ce avea să devină mai târziu Primul Război Mondial. Conflictul este cunoscut în istoria universală ca Războiul Ruso-Japonez din perioada 1904-1905. Și în mod atipic, cu toate că acest război s-a derulat practic într-un colț îndepărtat al lumii, el a avut un impact important asupra întregului mapamond.

Conflictul declanșat brusc, pe 8 februarie 1904[1], fără o declarație oficială și fără avertismente din partea Japoniei, a fost generat de dorința celor două țări de controla regiunea Manciuria și peninsula Coreea, chiar dacă nici unul dintre aceste teritorii nu aparțineau celor două state combatante. Însă, avantajele strategice și comerciale din zonele disputate, au determinat începerea războiului care s-a încheiat după un an surprinzător, cu victoria Japoniei, împotriva Imperiului Țarist. De ce surprinzător, deoarece  Imperiul Țarist reprezenta o mare putere europeană iar această putere a fost înfrântă de un stat mic asiatic, aflat în plină expansiune. Războiul s-a încheiat prin semnarea Tratatului de la Portsmouth. Au urmat tratative de pace negociate de președintele american în exercițiu, Theodore Roosevelt. Aici Rusia s-a dovedit mai abilă decât pe câmpul de luptă și a obținut mai multe avantaje. Țarul a refuzat să plătească indemnizații de război Japoniei, iar guvernul de la Tokio, având probleme cu dobânzile împrumuturilor de război, a fost nevoit să cedeze în această privință. Astfel, Japonia, deși a câștigat războiul, a trebuit să se mulțumească cu concesiunea peninsulei Liaodong și cu jumătate din insula Sakhalin. În plus, Rusia recunoștea Coreea ca făcând parte din sfera de influență a Japoniei[2] și accepta să evacueze Manciuria.

Evenimentele care au urmat după războiul desfășurat la mii de km depărtare de Occident, au influențat lumea întreagă sub diferite aspecte.

Astfel japonezii au considerat că americanii au favorizat Imperiul Țarist în cadrul tratatului de pace de la Portsmouth (1905) și această percepție a reprezentat punctul de început al suspiciunilor și rivalității dintre japonezi și americani. Primii aveau să  atace la  Pearl Harbor din 1940 pe americani iar aceștia vor lansa peste cinci ani bombe nucleare la Hiroșima și Nagasachi.

Anterior conflictului, guvernul țarist a considerat că japonezii sunt un adversar fără importanță și o victoriei ar fi unit națiunea rusă în jurul Țarului, dar s-a dovedit contrar pentru că, înfrângerea Rusiei a contribuit la declanșarea Revoluției Ruse din 1905[3], slăbind regimul țarist. Războiul fost un moment de cotitură în istorie, pentru că a marcat sfârșitul hegemoniei europene absolute și începutul afirmării Asiei ca jucător important pe scena mondială.

Și poate cel mai important, războiul ruso – japonez a prefigurat conflictele militare ale secolului XX, inclusiv strategii și tehnologii folosite mai târziu în Primul și Al Doilea Război Mondial. Folosirea în cadrul luptelor a mitralierelor, a artileriei, a minelor precum și luptele din tranșee, fiecare cu efecte devastatoare, a reprezentat o inspirație pentru combatanții din Marele Război, sau Primul Război Mondial.

Evenimentele care au urmat după războiul desfășurat la mii de km depărtare de Europa, au influențat până și micuțul ținut dobrogean, în special Delta Dunării. Aici, acest conflict generează o criză în rândul pescarilor din deltă, criză care s-a resimțit la cel mai înalt nivel de guvernare din România. Ce s-a întâmplat atunci? După război, Mama Rusia refuza să mai recunoască influența japoneză în Coreea și își menținea trupele în Manciuria, în ciuda promisiunilor de retragere a armatelor. Ba mai mult, încearcă popularea acestor ținuturi vaste cu etnici ruși, pentru a întări elementul slav în teritorii. Urmărind o politică demografică eficientă, guvernul țarist face oferte de emigrare cetățenilor aflați în afara spațiului rusesc. Astfel cei care au plecat din Rusia, într-un mod eficient, pot fi câștigați prin strămutare în noile provincii ce urmează a fi anexate.

Un document oficial[4] întocmit de savantul Grigore Antipa prezenta situația crizei declanșate în Delta Dunării:

„Se știe că încă din anul 1907 s-a început printre lipoveni o puternică propagandă de emigrare în Manciuria. Statul Rusesc dorind să colonizeze această țară, a oferit 37 de hectare de fiecare bărbat, matur sau copil, care va emigra acolo, și pescuit gratuit pe Râul Amur. Tot atunci s-a format și un comitet de emigrare la Moscova cu tendința de a înlesni lipovenilor din toată lumea putința de a emigra și de a face în acele regiuni o țară lipovenească.” Într-o exprimare concretă, Grigore Antipa prezenta modul de gândire a Imperiului, care suna aproximativ astfel: dacă tot i-am pierdut pe lipoveni de la anul 1650 până acum, că au plecat din țară, hai să îi convingem să se ducă la Râul Amur, pentru a avea un beneficiu din plecarea lor.

Pentru că mulți lipoveni s-au hotărât să emigreze, autoritățile au intrat în stare de alertă: G.D. Ionescu, fiind administratorul regional al pescăriilor din Tulcea, a aflat atunci despre dorința pescarilor de a pleca în număr mare în Rusia. A întocmit repede un raport către Ministerul de Interne, prin care prezenta toată situația. Dr. Grigore Antipa laudă inițiativa domnului Ionescu, menționând într-un memoriu că, prin implicarea acestuia, au plecat în Manciuria doar șaizeci și doi de pescari lipoveni din Tulcea. Dumnealui consemna: „De fapt, Serviciul pescăriilor, graţie silințelor ce şi-a dat domnul Dr. D. G. Ionescu, a făcut deja foarte mult in această privinţă și se lucrează cu toată inima, la rezolvirea acestei mari chestiuni^[5]”.

În ziarul bucureștean „Universul”[6] un articol care publica telegrame din țară, prezenta sub titlul „Noua emigrare de lipoveni” situația din Brăila: „Azi au mai emigrat 17 familii de lipoveni din comuna Piscu pentru Manciuria. Odată cu ei a plecat și preotul lor care înainte de plecare a oficiat slujba religioasă în biserică. Când preotul a plecat de la biserică și a trecut pe singura strada a satului, toate familiile de lipoveni care au rămas în sat, i-au ieșit în întâmpinare. Scena despărțirii preotului de conaționalii săi a fost originală și curioasă. În urmă femeile s-au urcat în căruțe, iar bărbații pe jos și au condus pe preot până la vapor.”

Prin acțiunile de propagandă au emigrat atunci mulți lipoveni din orașele din nordul Moldovei, din Bucovina, din pescăriile din Basarabia, de la Vâlcov și Ismail, din județele Constanța și Tulcea au emigrat sate întregi care se ocupau cu agricultura (Caracoium[7], etc), vânzându-și tot avutul lor[8]. Ziarele timpului au relatat despre diferite activtăți de propagandă desfășurate pe teritoriul românesc. O astfel de acțiune a fost descoperită întâmplător la o mănăstire din județul Tulcea. Călugării Anton și Filimon din schitul Șaon, fiind trimiși de superiorul lor la pescuit au dispărut[9]. Inițial s-a crezut că s-au înecat și au fost căutați pe ape și sub ape, cu carmacele. Surprinzător, peste câteva zile au fost recunoscuți de arhimandritul R. Sorescu, starețul Mănăstirii Cocoș, în vaporul care traversa Dunărea, la Galați. Au fost interpelați și anchetați. S-a stabilit că „… acești doi călugări erau doi periculoși agenți de propagandă cari îndemnau populația din județul Tulcea, în special a satelor din jurul mănăstirilor Cocoș și Șaun să emigreze în Manciuria.[10]”

Totuși, cel mai cunoscut propagandist nu a fost un călugăr, ci unul din pescari, sau mai bine zis un cherhanagiu lipovean din județul Tulcea.

În memoriul întocmit de Directorul Pescăriilor Statului, Grigore Antipa se preciza despre pericolul declanșat de la Moscova:

„…Comitetul lipovenesc din Moscova și-a angajat agenți între care, pentru pescarii noștri, era un fost cherhanagiu, Osip Pavlov, căruia i se închise cherhanaua din cauza modului cu totul neuman cum specula pescarii și incorectitudinilor ce mereu le făcea. Acesta s-a dus la Moscova, unde s-a fotografiat în uniformă de colonel rus și pe urmă a începu a își împărți fotografia sa la pescarii din Deltă, dându-se drept agent al guvernului, în numele căruia îi îndemna la emigrare și le făcea tot felul de promisiuni, iar ca acont le lua o taxă de 4o le de om.” Și astfel, sertarul prăfuit al istoriei, scoate dintre filele îngălbenite povestea lui Osip Pavlov, denumit de autorități – agentul principal al emigrărilor. Etnicul lipovean a făcut obiectul unor anchete desfășurate de Siguranța Statului dar și de o comisie guvernamentală, constituită în urma unor conflicte derulate pe o perioadă mai lungă de timp între Prefectura Tulcea și Administrația Pescăriilor Statului. De fapt aceste conflicte aveau ca protagoniști pe dr. G.D. Ionescu, administrator local al Pescăriilor Statului și prefectul în funcție I.C. Atanasiu. Pentru a nu dezvolta subiectul amplu al acestui conflict, mă voi rezuma la următorul fapt. Prefectul a sesizat guvernul în diferite ocazii despre unele abuzuri săvârșite asupra pescarilor de către pescăriile statului și de către G.D. Ionescu. Scrierile lui erau susținute de activitatea deosebit de vocală lui Osip Pavlov. Conflictul menționat a început în 1908, a luat amploare în timp și a avut un ecou puternic. După câteva luni de polemici în presă, o comisie ministerială formată din V. Antonescu, secretar general al ministerului agriculturii și domeniilor și M. Manolescu, inspector general administrativ, debarcă la Tulcea pentru investigații. La debarcader au o surpriză. Nu sunt așteptați de nici un funcționar public, dar sunt întâmpinați de peste o sută de pescari lipoveni supărați conduși de Osip Pavlov[11]. Concluzia anchetei, Pescăriile Statului au dreptate!

Fost pescar  Osip, care a participat în timp la mai multe licitații a reușit, în scurtă vreme, să dețină în concesiune, importante lucii de apă situate între Tulcea și Măcin, aproape toate luciurile de apă scoase pentru pescuit. Acest fapt l-a făcut cunoscut în mediile pescarilor și în special a pescarilor lipoveni. În această ipostază, de lider al pescarilor, Osip a promovat intens povestea cu râul Amur, cu avantajele deosebite pe care le oferă emigrarea în Manciuria. Râul Amur (cunoscut și sub numele de Heilong Jiang – în chineză) traversează Manciuria, o regiune istorică situată acum în nord-estul Chinei. Acesta formează o parte din granița naturală dintre Rusia și China. Raul Amur izvorăște din Munții Khentei din Mongolia și se întâlnește cu râul Ussuri, înainte de a se vărsa în Marea Ohotsk. Este unul dintre cele mai importante râuri din Asia de Est.

Este interesant faptul că Imperiul Țarist nu deținea de drept acele teritorii pe care le promitea rușilor lipoveni, dar aceștia nu cunoșteau atunci toate elementele de geopolitică din Asia.

Osip Pavlov, susținut de prefectul Atanasiu, un socialist convins, a bătut în lung și în lat județul și a promovat propunerea de a migra către vastele teritorii din Manciuria. În articolul[12] „Agentul de emigrare de la Tulcea” se prezintă o parte din activitatea de propagandă in Tulcea: „Agenții de emigrare, subvenționați moralmente de Jenică Atanasiu, au operat întra-tât fără rușine și fără frică, sub ochii administrației județene, încât nu este sat în județul Tulcea, cât de bogat, oricât de sărac, unde sătenii să nu viseze la emigrare. Putem afirma că poliția de siguranță a prins pe agentul principal al emigrărilor, un anumit Osip Pavlov și l-a prins nu numai făcând propagandă fățișă pentru emigrare, dar chiar și făcând negustorie cu pașapoarte false”. Această informație venită în anul 1910 nu prezintă o noutate privind activitatea domnului Pavlov. Dumnealui a mai fost reținut și în anul 1908, pe data de 15 decembrie, de către Siguranța din Tulcea, condusă atunci de comisarul Mandragiu, tot pentru acte de instigație în urma cărora au plecat sute de familii de pescari[13]. Practic activitatea de propagandă a durat ani buni și nu se știe numărul concret al celor care au plecat după o viață mai bună.

Dar, povestea exodului la Râul Amur nu are un final fericit.

În vara anului 1910, Tudor Pascali din satul Somova, de lângă Tulcea, primește o scrisoare[14] de la ginerele său, tocmai din localitatea Kabarowsk, din îndepărtata Siberie. Ginerele lor, Gheorghe a plecat cu familia în Manciuria și foarte întristat și îndurerat, le trimite vești. După ce povestește despre sumele mari de  ruble pe care le-a cheltuit ca să ajungă până la munții Balcai, vorbește despre frigul mare de nesuportat din acele zone, despre cât de rare sunt așezările și despre faptul că rușii, în special slujbașii, nu oferă nici un ajutor emigranților. Gheorghe povestește îngrijorat despre cum se întâlnește cu mulți emigranți care încearcă să se întoarcă înapoi.

„Să știți, fraților, că acum când vă scriu scrisoarea aceasta, cu multe lacrimi vă scriu, încât nu pot citi de jale. Am intrat și în Manciuria, unde sunt numai chinezi și numai pe la stații sunt ruși. În Rusia nouă locuiește lume dar apă e multă. Of, tată și mamă, tare ne-am întristat și așa credem că nu ne vom mai vedea câtă viață vom trăi! Tare greu ne vine să trăim pe aici. …Ne apucă jalea că ne-am înstrăinat copii, ei să fie mai mari ne-ar blestema până și morți, dar sunt mititei și nu știu nimic. Noi am vrut să fie bine pentru ei, dar ne-am înșelat cu amar. Aflați cu toți din tristele mele rânduri, că să stați pe loc, fraților, să nu cutezați să veniți până nu vă voi scrie cum mai este, căci până acum am dus-o rău de tot. Multă lume vorbește să se întoarcă. …Totdeauna să spuneți la cei din sat, la prieteni și la străini să nu se încreadă în vorbe străine, până ce nu au vreo veste de la un neam de pe aici, căci și noi am fost înșelați și acum tragem păcatele.”

Scrisoarea este semnată simplu – Gheorghe.

Un alt semnal de alarmă este tras de presa vremii. Sub titlul, „Ciuma din Mandciuria” presa[15] prezintă epidemia de ciumă care a izbucnit în țara mult promisă. „Eri n-a fost nici un caz de ciumă, astăzi a fost însă unul. După rapoartele chineze, ar fi fost în totul 1600 decese la Mukden, 10 000 la Kwangceongrass; în întreaga Manciurie, numărul celor morți de ciumă s-ar ridica la 40 000.”

Și dacă ciuma nu ar fi fost un motiv destul de plauzibil ca emigranții să se acomodeze cu locurile, atacurile chinezilor nici atât. În articolul[16] „Din Rusia. Agitație contra rușilor din Mandciuria” se vorbește despre atacurile chinezilor asupra rușilor și despre o altă propagandă, făcută de data aceasta de către chinezi. „Liga secretă chineză a răspândit în mii de exemplare un manifest incendiar, prin care populațiunea indigenă e ațâțată la o luptă de exterminare a tuturor rușilor din Mandciuria. Numeroase cete de hunhuzi, înarmați cu puști sistem „Mauser”, au trecut pe teritoriul siberian, prădând casele locuitorilor ruși.”

Cele mai multe informații sunt strânse de la cei care au reușit să se întoarcă din exodul manciurian. Dinu A. Stolojan, subprefect al județului Tulcea întocmește o notă[17] în anul 1910 cu interviurile care le-a luat celor care s-au întors în Dobrogea în octombrie 1910. Funcționarul prezinta situația celor întorși – 163 de suflete, marea majoritate din satul Parcheș, județul Tulcea. Aceștia declară că drumul la dus a durat aproximativ trei luni deoarece au fost opriți în diferite stații pe teritoriul imperiului. Au mers cu trenul până la Habarofski unde au fost preluați de un ofițer rus care le-a dat bani, aproximativ 100 de ruble de familie. Au primit locuri de casă și locuri de agricultură, însă toate erau băltoase și improprii pentru agricultură. Pescuitul nu renta, fiind foarte dificil de exercitat această meserie în Amur, apa fiind prea repede, iar peștele neavând debușeu de vânzare – conform spuselor emigranților. Subprefectul continuă să prezinte în raport cuvintele celor întorși acasă:

„Atunci ei, văzând că este atât de rău și că clima atât de puțin prielnică copiilor, cari mureau pe capete, din pricina unor muște ce îi mușca producând umflături, din pricina apei ce era galbenă și amară – s-au hotărât a se reîntoarce. …După o lună și jumătate vânzând hainele de purtare, pernele, etc., însă nu căruțele, ce le-au adus cu ei înapoi, dezbrăcându-se, au reușit a se întoarce, plătind iarăși drumul la întors cala mers, adică 16 ruble și 30 de copeici de persoană… iar căruțele i-au costat 37 de ruble.”

Despre orașul Habarofski cei intervievați au declarat: „Impresia este dezastruoasă, se văitau de murdărie, spuneau că nu poți circula prin oraș fără a îți ține nasul astupat, se văitau de neregulă și de lipsa de stăpânire, vitele se furau oamenii se omorau și nimeni nu intervenea. Spun că atunci când unul reclamă contra unui furt ori delict, autoritatea când poate veni până acolo în cercetare, începe a da o bătaie zdravănă celui ce reclamă, apoi se aplică o asemenea pedeapsă și delicventului.” Raportul se încheie cu o percepție proprie a subprefectului. Poate fi o percepție colectivă a celor care au rămas aici și i-au întâmpinat pe cei care s-au întors, fără a găsi traiul mai bun pe care l-au căutat.

„Acestea sunt în genere, încheie d. Stolojan, cele ce am putut culege de la capii rătăciți și reîntorși azi în obârșia lor. Impresia ce mi-o face este grozavă, sunt slăbiți, murdari, zăpăciți de atâta zdruncin și vreme pierdută.”

Lucian Țugui

 

 

[1] Pe data de 8 februarie 1904 flota japoneză a lansat un atac surpriză asupra flotei ruse staționate la Port Arthur.

[2] Ulterior acestor evenimente, Japonia anexează Coreea în anul 1910

[3] Revoluția rusă din 1905 a fost o mișcare antiguvernamentală, violentă fără țintă din întreg Imperiul Rus. Nu a fost o mișcare organizată sau controlată și nu a avut cauze sau scopuri unice, dar a stat la bazele următoarei revoluții care a dus la schimbarea regimului politic din Rusia

[4] „Un răspuns la atacurile aduse prin expunerea situației județului Tulcea pe anul 1910 de d-nul prefect C. Atanasiu” Referat întocmit de Inspectorul General al pescăriilor Statului, dr. Grigore Antipa, Imprimeriile Independența  București 1911

[5] Un răspuns la atacurile aduse prin expunerea situației județului Tulcea pe anul 1910 de d-nul prefect C. Atanasiu. Referat întocmit de Inspectorul General al pescăriilor Statului, dr. Grigore Antipa, Imprimeriile Independența  București 1911

[6] Ziarul „Universul” din 10 mai 1909, Colecția „Digiteca Arcanum”

[7] Caracoium, Carachioi, în turcă Kara Koyum, Karaköy, actualul oraș Năvodari din județul Constanța

[8] Idem 5

[9] Articolul „Descoperirea a doi agenți de emigrare travestiți în călugări,” Ziarul Universul din 19 mai 19010, fila 1, Colecția „Digiteca Arcanum”

[10] Idem 9

[11] Lucian Țugui, Spionii dintre ape, Editura Militară 2023, București, fila

[12] Ziarul „Adevărul” din 30 martie 1910, Colecția „Digiteca Arcanum”

[13] Articolul „Telegrame din Țară”, Ziarul Minerva din 15 decembrie 1908, Colecția „Digiteca Arcanum”

[14] Articolul „Scrisoarea unui român emigrant în Maciuria”, Ziarul „Universul” din 3 august 1910, Colecția „Digiteca Arcanum”

[15] Ziarul Universul, 10 martie 1911, Colecția „Digiteca Arcanum”

[16] Ziarul „Universul” 23 iunie 1911, Colecția „Digiteca Arcanum”

[17] Articolul „Suferințele emigranților întorși din Manciuria”, ziarul Viitorul din 29 octombrie 1910, Colecția „Digiteca Arcanum”