După doi ani de exil, administrația românească se întoarce în Tulcea
🔄 Generarea fișierului audio poate dura până la 180 de secunde la prima ascultare.
Istoria reprezintă o explicație clară a ceea ce se întâmplă în prezent. Cine vrea să înțeleagă prezentul, trebuie să înceapă cu trecutul.
Pentru cei mai mulți dobrogeni, luna noiembrie a anului de grație 1918, a fost poate cea mai frumoasă lună din anii aceia. Este timpul în care bulgarii, nemții și turcii au părăsit Dobrogea pentru că întreaga alianță a invadatorilor a capitulat. În ziua de 16 noiembrie 1918, armatele de ocupație s-au retras din oraș, iar, după opt zile, în Tulcea a intrat o companie de soldați francezi. Tot atunci, de pe malul celălalt al Dunării, un plutonier român a traversat fluviul cu o barcă și a pus un steag românesc pe ceea ce mai rămase din clădirea vămii[1]. Pe 26 noiembrie, la două zile, a revenit în oraș întreaga administrație tulceană, în frunte cu prefectul George Șerban. Împreună cu el au venit polițiștii și jandarmii. Din nou, Dobrogea a intrat în stăpânirea României. Ziaristul Constantin Sarry, un martor ocular al vremii menționa[2]:
„În ziua de 26 Noembre, vaporul N.F.R. „Vasile Lupu”, frumos pavoazat cu toate drapelele statelor aliate, a acostat la cheiul orașului nostru, aducând autoritățile românești în frunte cu d. Gh. Șerban, prefectul județului. Lume multă a cerut să facă acestor primi mesageri ai României Mari o primire din cele mai entuziaste. Comitetul provizoriu, în frunte cu d. M. Ceaparu, însărcinat cu menținerea ordinii în oraș, după plecarea autorităților bulgare, precum și garda civică, armată cu puști rămase de la bulgari în fuga lor pripită, se aflau de față. După debarcare, onorurile militare au fost date de un detașament francez aflat în localitate. Domnul avocat M. Ceaparu a adresat o cuvântare de bună venire, la care au răspuns d-nii. G. Șerban, Ion Cămărașcu, prefect de Covurlui și dl. M. Văraru, prefect de Ismail. Toți oratorii și-au exprimat omagii trupelor franceze care au sângerat alături de noi pentru victoria finală”. De la debarcader, populațiunea în frunte cu autoritățile și fruntașii orașului s-au îndreptat spre Catedrala Sf. Nicolae unde s-a oficiat un Tedeum, după care a avut loc o recepțiune a comunităților din oraș, care, toate au exprimat domnului prefect al județului bucuria de a revede fâlfâind tricolorul românesc. D. Gh. Șerban a expediat cu această ocaziune o telegramă M. Sale Regelui în cuprinsul următor:[…]În ziua de 26 Noembrie, în clipa în care autoritățile române au revenit în Tulcea, au încetat pentru noi tulcenii îngrijorările și suferințele de tot felul. Am sperat și am avut credință și am fost mântuiți. Istoria va înregistra în pagini de aur domnia glorioasă a celui mai fericit Suveran, pe care poporul român îl va binecuvânta în veci…”
Prefectul a simțit nevoia să-l măgulească pe Rege și efortul i-a fost răsplătit. La scurt timp, a fost numit din nou, prin decret regal, prefect al județului, pentru un nou mandat. Dar, dincolo de cuvintele mari din articol și din telegramă, administrația se lovea acum de probleme și situații foarte greu de rezolvat.
Cei care au plecat în urmă cu aproape doi ani nu mai recunoșteau orașul. Când au debarcat, au nimerit într-un parapet de pământ peste care erau întinse valuri de sârmă ghimpată. După parapet, tranșeele arătau ca niște răni deschise în ceea ce a mai rămas din cheiul Dunării.
Clădirile de pe strada Carol aveau pereții găuriți, de puteai trece dintr-o cameră în alta ca printr-un tunel. Ceea ce izbea privirea era lipsa lemnului. Nu mai existau dușumelele, nici ușile, nici ferestrele și nici bârnele de lemn de la clădiri. Toate clădirile publice au fost ori distruse ori devastate.
Primăria avusese sediul într-o frumoasă casă de pe esplanada Dunării, chiar în fața liceului Carol, dar acum era de nerecunoscut. Clădirea a primit același tratament ca alte sute de case din oraș. Tot lemnul a fost smuls, tabla de pe acoperiș a fost luată. Ușile și ferestrele, care altă dată dădeau un farmec aparte clădirii, acum lipseau în totalitate. I-a fost smuls chiar și firmamentul. Funcționarii nu mai puteau sta acolo și s-au mutat într-o clădire mică din curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe”.
Au început să se întoarcă și civili la casele lor ruinate. Mult plâns și multă durere a simțit atunci Dobrogea, dar chinul a luat sfârșit. Chiar dacă nu erau nici bani și nici alimente, oamenii priveau cu încredere viitorul. Acum, bulgarii și nemții nu mai erau. Nu îi mai chinuia nimeni. Toți se gândeau la o reconstrucție și aveau dorința puternică să ia viața de la capăt, de undea au lăsat-o în decembrie 1916. În zece luni, primarul girant al orașului a făcut tot posibilul să curețe cheiul, să astupe tranșeele și să aprovizioneze orașul cu alimente[3]. Apoi, a reînceput construcția. Cu ajutorul populației și cu fondurile venite de la guvern, au fost reconstruite magaziile portului, s-au refăcut cinci școli, au fost reparate toate străzile și s-au făcut lucrări în parcurile din oraș și în piețe. Mai târziu a fost restaurat și frumosul palat al portului, de pe cheu. Munca aceasta a durat până în anul 1922. În total, pentru repararea daunelor, s-au cheltuit 1 329 249 lei[4].
Rămânea durerea celor care i-au pierdut pe cei dragi, iar în acest caz nici o sumă de bani nu putea plăti în așa fel încât suferința să fie curmată. Nici încrederea în cei care au colaborat cu armatele de ocupație nu s-a reconstruit. Mai mult, se cerea ca cei care au făcut rău, care au lucrat cu bulgarii și nemții de bună voie, cei care au trădat să fie pedepsiți. Pentru cei mai mulți oameni simpli greutatea războiului a fost foarte mare. Iar acum, o luptă pentru răzbunare ar fi fost greu de dus. De aceea marea majoritate a populației căuta să trăiască din nou fără a fi prea mult preocupată de trădători. Dar nu toți gândeau așa.
Despre ziaristul bucureștean Constantin Mile, directorul ziarului „Adevărul,” se știa că nu a acceptat mita oferită de germani în timpul neutralității României. S-a încercat cooptarea lui în cercul filogermanilor care, pentru sume mari de bani, cu voci puternice, încercau să convingă țara să intre în război alături de Germania.Mile a rămas vertical. După război, el a fost una din vocile care au cerut pedepsirea obiectivă a tuturor trădătorilor. Într-un articol[5] de pe prima pagină a ziarului „Adevărul”, chiar imediat după capitularea Puterilor Centrale, în ianuarie 1919, Constantin Mile scria: 
„ Justiția, fiind egală pentru toți trebuie să își facă datoria. Societatea română trebuie să reacționeze și să arunce din sânul ei pe toți acei care au pactizat, repet, direct sau indirect cu dușmanul. Trebuie curățată atmosfera, trebuie să fie o sancțiune pentru faptele rele și o răsplată pentru cele bune. Altfel noțiunea binelui și a răului, a permisului și a nepermisului, a patriotismului și a trădării, se vor confunda pentru marele rău al societății române. Crengile moarte trebuie tăiate pentru ca astfel codru să nu sufere. Pedepsirea trădătorilor de justiția represivă și de societatea românească, când justiția nu este în stare să pedepsească unele fapte – iată ce trebuie făcut imediat și pentru toți, oricât de sus ar fi puși – mai cu seamă dacă sunt sus puși.”
Vocea lui Mile și a altora începe să răsune puternic. Pe lângă sentimentul de înfăptuire al dreptății sunt multe polițe care nu au fost plătite. Răzbunarea se întretaie deseori cu interesele personale sau interesele politice. Așa începe vânătoarea de spioni și trădători.
Totuși, în Tulcea, prima declarație politică a prefectului Șerban, însoțită de o ordonanță, interzicea orice răzbunare personală. În ziarul „Dobrogea Jună” din 3 ianuarie 1919[6] se menționează modul în care acesta încearcă să organizeze aparatul polițienesc pentru ca fiecare din cei care au suferit sau alții să poată să se adreseze justiției.
„În ceea ce privește județul Tulcea, domnul Gheorghe Șerban, prefectul acestui județ, depune multă muncă în organizarea administrativă a a orașului și județului în general, numind deocamdată personal administrativ și polițienesc, pentru menținerea ordinei și asigurarea vieței și avutului cetățenilor. Cu toți ne dăm seama de starea spiritelor din localitate, de cetățenii care au avut de suferit timp de doi ani de zile cele mai mari mizerii, cea mai cumplită umilire și cari astăzi pot respira în sfârșit liberi, la adăpostul legilor și autorităților românești – după cum ne dăm bine seama de starea sufletească a refugiaților cari, după ce au pribegit doi ani de-a rândul, reîntorcându-se la căminul lor, își văd averile și căminele pustiite, neavând unde a îți adăposti familiile expuse intemperiilor. În starea lor sufletească, e posibil ca vulgul să nu mai poată concepe că aceasta e până la un punct inerent legilor războiului, – ceea ce ar putea da loc la cazuri izolate de răzbunări. În acest caz e de datorie autorităților noastre să explice tuturor, după cum a făcut domnul Gheorghe Șerban prin ordonanța dumisale din prima zi a instalării autorităților, că nimeni nu are voie să își facă singur dreptate, ci dacă are cineva de reclamat s-o facă legalmente – și dreptate i se va face”.
Acesta e în linii mari contextul în care autoritățile române încearcă să mențină ordinea și fac anumite demersuri pentru a se face, așa cum au afirmat – dreptate. Însă înfăptuirea dreptății, în afară de faptul că reprezintă o expresie cu niște cuvinte mari, înhamă pe cei implicați la un drum lung și anevoios.
Pentru a depista spionii și trădători din război statul român investește cu prerogative multiple formațiunea polițienească denumită atunci „Brigada Specială de Siguranță”.
Despre aceste evenimente și despre cum a acționat Brigada Specială de Siguranță pentru a prinde și duce în fața justiției colaboratorii și spionii din perioada ocupației, puteți citi în volumul „Spionii dintre ape – Trădare și colaboraționism în Dobrogea ocupată 1916 – 1918,” publicat în august 2023 la Editura Militară București.
[1] Vasili Poliektovici Alexandrov, „Letopisețul Tulcean”, Editura Kriterion, 2002, fila 260.
[2] „Instalarea autorităților noastre în Dobrogea, la Tulcea”, articol în publicația constănțeană Dobrogea Jună, numărul 4 din 9 decembrie 1919, colecția Bibliotecii „N.I. Roman” Constanța
[3] T. Voicu, B. Cotovu, P. Constantinescu, Monografia orașului Tulcea, trecutul prezentul și viitorul său, Institutul de Arte Grafice Constanța 1928, fila 50
[4] Ibidem, fila 53
[5] Colecția „Adevărul” Biblioteca Digitală Națională Anul XXXIL no.10676, fila 1
[6] Ziarul Dobrogea Jună nr. 9 din data de 13 ianuarie 1919, colecția digitală a Bibliotecii „Ion N. Roman” Constanța
S-ar putea să-ți placă și
Povestea mai puțin romanțată a gazetarului dispărut
„Spionii dintre ape” în prestigioasa publicație „Trustul de presă a Ministerului Apărării Naționale”
