Din Mărginime la Dunăre: Istoria aproape uitată a mocanilor deveniți dobrogeni

„Istorii uitate”, platformă cultural-istorică dedicată recuperării trecutului și valorificării memoriei locale, propune cititorilor, prin acest articol, o temă de reflecție: Cât de mult din Transilvania se regăsește astăzi în identitatea Dobrogei? Cât Ardeal se ascunde în istoria vie a Dobrogei? Un articol semnat de lectorul universitar dr. Adrian Marian, pentru cei interesați de istoria acestui ținut și de poveștile oamenilor care au venit aici.

Din Mărginime la Dunăre: Istoria aproape uitată a mocanilor deveniți dobrogeni

Mândru că ești ardelean? În Dobrogea, povestea e un pic mai răsucită… Un profesor universitar basarabean, Tudor Șoimaru, în vizită la facultatea noastră ne spunea ce șoc a avut când a venit la Cluj în vremea comunismului și a auzit că de fapt acolo oamenii vorbeau aceeași limbă ca și la Chișinău. Informațiile despre România la ”dânșii” erau foarte ascunse. Sigur că nu la aceleași proporții, dar este posibil ca informațiile despre dobrogeni în Ardeal să nu fie prea generoase și cât de puțină lume știe în ce mare măsură dobrogenii sunt și transilvăneni. Poate este un subiect foarte comun și cunoscut, poate nu, domniile voastre veți alege.  La o excursie prin Tulcea am văzut lipit pe luneta unei mașini, în plin trafic, un autocolant simplu: „Sunt mândru că sunt ardelean”. Numărul mașinii nu era de CJ sau SB ci de TL.  Am zâmbit și am simțit că lipseau doar două cuvinte la final: „…în Dobrogea”. Sunt mândru că sunt ardelean în Dobrogea. Pentru că, dacă stai să te gândești, povestea Ardealului mutat la mare nu-i doar despre niște oameni care au plecat de acasă și și-au lăsat neamurile în urmă. E și despre cei care au ajuns aici, au privit orizontul larg și au spus: „Aici rămân”.  La început au venit cu turmele, aduși de nevoia de pășune, sau după vreun negoț de sezon. Unii veneau singuri, iernau și primăvara o luau înapoi spre munți. Alții însă s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și n-au mai trecut Carpații înapoi. Iar după 1878, când Dobrogea s-a întors la țară, au început să vină familii întregi, cu căruțele încărcate, pregătite să dea la o parte bâta de cioban și să pună mâna pe plug. Dacă știi unde să te uiți prin județ, urmele lor sunt încă vii. Un nume de sat, o stână uitată sub un deal, un drum vechi de piatră, un cântec învățat de la bătrâni sau pur și simplu un om din sat care-ți spune scurt: „Bunicu’ o venit din Săcele”.

Muntele coborât la mare

                Când auzim azi cuvântul „mocan”, avem tendința să ne gândim la un singur sat din Ardeal. În realitate, drumurile spre Dobrogea au adus păstori din tot sudul Transilvaniei: din Țara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, Făgăraș, Bran sau Trei Scaune. În hârtiile vechi îi găsești ca bârsani, făgărășeni, mărgineni sau sălișteni. N-a fost o strămutare de pe o zi pe alta, ci un du-te-vino neobosit, transmis din tată în fiu. Oamenii aceștia cunoșteau drumurile dintre munte și câmpie mai bine decât oricine, iar Dobrogea era capătul lor preferat de drum. Cronicile spun că încă din secolul al XV-lea se trecea Dunărea pentru iernat. Pentru ei, marea nu era un loc de vacanță, ci capătul uscatului unde pământul nu îngheța atât de crunt ca la munte. Un vechi cântec strâns din bătrâni o spune mai bine decât zece tomuri de istorie: „Vara le văra / în vârful munților; / Iarna le ierna / în prundul mării…” Asta nu-i doar poezie, e harta vie a transhumanței. Într-o parte stâncile, în cealaltă valurile, iar la mijloc, sutele de kilometri bătuți la pas de oameni și turme. Prin 1845, într-o evidență a vremii, figurau aproape 150 de stăpâni de turme veniți din Sibiu, Brașov, Alba sau Sebeș. Nu vorbim de câțiva ciobani rătăciți prin stepă, ci de un adevărat motor economic al regiunii.

Când ciobanul devine gospodar

                Lumea însă s-a schimbat. Câmpurile s-au arat, pășunile s-au strâmtat, iar transhumanța n-a mai fost ce-a fost. Ce-a făcut mocanul când n-a mai avut unde să pătureze? N-a dat înapoi. A

lăsat bâta, a cumpărat pământ, a ridicat casă și a adus familia. Din omul drumurilor a devenit gospodarul locului. După Legea din 1882, când statul român a început să împartă loturi pentru întemeierea de noi sate, ardelenii au venit nu pentru un sezon, ci pentru o viață. Așa a apărut, de pildă, povestea Făgărașului Nou. În 1880, vreo 32 de familii din Făgăraș au trecut Dunărea. Administrația le-a dat teren pe locul unui fost sat turcesc părăsit și lemn din pădure ca să-și ridice case. Oamenii și-au construit gospodăriile și i-au zis locului Făgărașul Nou. N-a fost doar o denumire pe hartă, ci dorul de casă pus într-o piatră de temelie. Satul există și azi în comuna Topolog, purtând mai departe încăpățânarea și dragostea de vatră a celor de sub munte.  La fel s-a întâmplat și în alte părți: la Babadag, la Topolog sau prin sate cărora le spunem azi Săcele, Sibioara ori Hațeg. Harta Dobrogei a păstrat, ca o oglindă, bucăți din harta veche a Transilvaniei.

Ceva mai mult decât pământ

                Când se mută dintr-un loc în altul, omul nu-și ia doar hainele și uneltele. Își ia graiul, felul de a găti, de a glumi, de a plânge și de a cânta. Prin anii ’30, cercetătoarea Tatiana Gălușcă descoperea prin satele noastre din Tulcea un obicei pastoral numit simplu „Mocanii”. Era un fel de piesa de teatru populară, jucată de Crăciun sau la serbări: se rătăcea turma, ciobanii o căutăm cu spaimă de lupi, o găseau, iar apoi izbucnea jocul cu câini, oi și muzică.  In 1940, bătrânii din județ încă își aminteau perfect jocul. Unul dintre ei, Ion Ichim numit „Două-Paie” din Somova, povestea mândru că bunicul lui venise tocmai din Săcele. Altul, Nițu Nedelcu-Mocanu, spunea exact la fel. Nu era nevoie de cărți mari ca să înțelegi de unde veneau: amintirea trăia direct prin ei. Cântecele lor n-au rămas însă încremenite ca în Ardeal. S-au schimbat pe drum. Câteva versuri învățate la munte au primit ritmul câmpiei dobrogene și adierea mării. Folclorul a călătorit și el, adaptându-se la noul acasă.

Mozaicul de la malul mării

Ardelenii care au venit în Dobrogea n-au încercat să transforme ținutul într-o copie a Ardealului. Au venit cu rânduiala lor și s-au așezat alături de turci, tătari, bulgari, lipoveni, greci, armeni și români ai locului. Au devenit, treptat, pur și simplu dobrogeni. De aceea, când mai vezi azi pe drumurile dintre Tulcea, Topolog, Babadag sau Casimcea un număr de înmatriculare sau o vorbă moștenită din moși-strămoși, merită să-ți amintești că oamenii au fost mereu mai liberi decât granițele. Un om a plecat cândva din Săcele cu turma, iar astăzi nepotul lui trăiește la Tulcea și privește Dunărea. Iar la întrebarea „De unde ești?”, răspunsul sună cel mai frumos așa: „Sunt de-aici, din Dobrogea. Dar să știi că ai mei au venit de dincolo de munți.”

Și ca să fim smeriți precum spune în Cartea Sfântă, ne amintim că un jurnalist a diagnosticat despre niște transilvăneni ajunși la conducerea țării că : ” au compromis iremediabil imaginea ardeleanului, harnic, cinstit, disciplinat și bun organizator”. Sperăm că nu toți, sau măcar cei din Dobrogea să mai fi scăpat de molime.

                                                                                             dr. Adrian Marian

Lect.univ.dr. Adrian Sorin Marian este specialist în Drept financiar, fiscal și Management organizațional. A fost director al Școlii de Agenți de Poliție și este lect.univ.dr. la Facultatea de Drept a Universității „Bogdan Vodă” ambele din Cluj-Napoca. Este autor de cărți și articole de specialitate juridică și economică, beletristică și coordonator de proiecte de cercetare internaționale, promotor al managementului calității în sistemul educațional și de ordine publică.

Referințe Bibliografice

Conea, Ion (1938), Mocanii în Dobrogea, București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului / Editura Institutului de Arte Grafice.

Gălușcă-Cîrșteanu, Tatiana (1965), „Aspecte din folclorul păstoresc al județului Tulcea: Obiceiul «Mocanii»”, Revista de Folclor și Etnografie, București.

Iorga, Nicolae (1919), Mocanii și trecutul lor în Dobrogea, Vălenii de Munte: Tipografia „Neamul Românesc”.

Ionescu, M. D. (1904), Dobrogea în pragul secolului al XX-lea: Condițiuni geografice, etnografice și istorice, București: Atelierele Grafice Socec.

Rădulescu, Adrian; Bitoleanu, Ion (1998), Istoria Dobrogei, Constanța: Editura Ex Ponto

Te rog lasă gol acest câmp

Bună ziua
Îmi pare bine să te cunosc.

Înscrie-te pentru a primi articole autentice cu un conținut istoric în căsuța de email.

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Verifică-ți dosarul de intrări sau spam pentru a-ți confirma abonarea.