Povestea mai puțin romanțată a gazetarului dispărut

Dobrogea a fost chemată la viața tumultuoasă tipic românească puțin mai târziu decât celelalte provincii românești. Trecerea de la obiceiurile fanariot – otomane, cu puternice influențe balcanice din provincie, la obiceiurile regatului, s-a făcut într-un ritm mai alert, pentru ca noua provincie românească să se poată alinia la cerințele vieții moderne de pe plaiurile dâmbovițene. Imboldurile schimbării au venit în special din viața politică și cel mai mult, din presa locală, care a jucat un rol important în această schimbare. Iar în acest context jurnalistul de ținut dobrogean a fost acea „gură care strigă” de multe ori cu mult patos  pentru schimbarea unor tradiții culturale, religioase și politice. Gazetarul Jack Paleologu, unul din semnatarii actului de constituire a Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, evocând imaginea gazetarului de provincie, scria în 1928:

„Gazetarul de provincie este individul care, dacă nu are și vre-o altă ocupație hrănitoare, de cele mai multe ori, nu face gazetărie și trăiește cum dă Dumnezeu, în veșnica așteptare a ziarului serios și suficient comanditat care i-ar oferi, odată și odată, prilejul de a munci, de a se valorifica, asigurându-i și lui, odată pentru totdeauna, pâinea cea de toate zilele. Cu deosebire de gazetarul din capitală care așa cum îl știm cu toții: bun sau rău, cu talent sau fără, modest sau obraznic (o, mai ales: obraznic! vor exclama mulți colegi), într-un cuvânt: gazetarul care face gazetărie și trăiește din munca lui.”[1] Din această clară și dureroasă definiție a ziaristului de provincie se naște un argument puternic: gura care strigă trebuie să și mănânce. Și așa, gurile care strigau în Tulcea și în Dobrogea începutului de secol XX făceau diferite eforturi de a își asigura traiul atât pentru cei care scriau cât și pentru familiile lor. De multe ori acest efort îmbrăca forme mai mult sau mai puțin morale șau legale.

Activitatea de presă a început în Dobrogea în anul eliberării – 1878, nu cu ziariști de breaslă ci cu tipografi, meseriași ai tiparnițelor care și-au îmbunătățit sursa de venit și prin tipărirea unor informații cotidiene. Prima tiparniță apare la Sulina încă din 1871 când G. Avgheniros aduce o mașină de tipărit tip „Boston” de la Leipzig și scoate publicațiile „Stravopodis” (1875 – 1882),  „Dunavis” (1885 – 1888), în grecește și „Gazeta Sulinei” apărută în 1905 în limba română. În Tulcea totuși, prima publicației este tipărită în limba română; ea se numește „Steaua Dobrogei”, apare în 1879 și este condusă de un gazetar, Basile Brănișteanu care a venit din Regat[2]. Ulterior, orașul de la gurile Dunării se îmbogățește cu o listă largă de publicații care apar și dispar, iar puține dintre ele reușesc să își mențină ani de apariție în mod consecvent și asta datorită lipsei de capital datorată faptului că ziarele nu erau citite decât de un public restrâns. Și cum nu existau, așa cum zicea Jack Paleologul, ocupații hrănitoare, gazetarul era nevoit să bată satele și comunele pentru a încheia abonamente și pentru a oferi diferite facilități ca fițuica tipărită să fie cumpărată.

În sertarul prăfuit al istoriei, acolo unde sunt depozitate poveștile curților cu jurați din Tulcea[3] sunt arhivate două relatări despre un gazetar tulcean care a dispărut și nu a mai fost găsit niciodată, jurnalistul Simion Hussar. Dispariția lui este legată de niște afaceri judiciare, pentru că Hussar a intrat la judecată, de două ori, inițial din niște motivații de breaslă.

Gazetarul s-a născut în 1862 în orașul Bârlad. Absolvent a 4 clase primare, Simion îmbrățișează profesiunea de ziarist. Nu se cunosc date despre modul în care a ajuns în Tulcea dar aici, anul 1915 îl găsește însurat, cu trei copii și proprietar de ziar. Dumnealui conduce „Ecoul Dobrogei” un periodic săptămânal înființat în anul 1910. De fapt un ziar săptămânal cu același titlu a mai fost publicat în Tulcea în perioada 6 mai 1882 – 1 septembrie 1884, fiind condus atunci de V. Rărișteanu. Practic după 26 de ani, Simion Hussar preia acest titlu de ziar și îl conduce sub o formă mai discretă, prin stabilirea unui responsabil: jurnalistul tulcean Paul I. Niculescu. Acest amănunt este important datorită unor aspecte procedurale apărute în al doilea proces penal intentat lui Hussar.

Documentele depozitate în arhive nu numai că dau astăzi posibilitatea cititorilor să urmărească o parte din parcursul jurnalistului și anumite cauze din care acesta a dispărut și nu a mai fost găsit, dar și creionează o anumită imagine a gazetarului din provincie.

Primele relatări din arhive prezintă un dosar în care ziaristul a fost acuzat de calomnie în presă. Preotul Vasile Ionescu paroh în comuna Corugea și Nicolae Fagoros, primarul aceleiași localități, acuzatorii, depun următoarea plângere:

„Subsemnații, văzându-ne calomniați prin presă de către Dl. S. Husar directorul ziarului „Ecoul Dobrogei” cu sediul în orașul Tulcea prin Foaia cu nr. 36 din 14 iulie a.c. 1915, într-un mod atât de înjositor în cât ne face a peri tot prestigiul față de populațiunea ce ne înconjoară…. Ca probă vă alăturăm aici și foaia în care suntem publicați sub titlul „Din ticăloșiile satelor” (și n.a.) cerem cu insistență să dovedească cele publicate, căci noi avem destule probe de onestitatea noastră.”

Citind articolul, la prima vedere se vede mai greu motivul supărării celor doi petenți. Un rezumat citat în rechizitoriul[4] procurorului de caz menționa cele scrise în articol:

„Un negustor cinstit, cu oare care avere, om bătrân, angajează o servitoare la vreo 14 ani. Un altul, Fogoroș, un nume de împrumut pentru că cel real nu-l dăm pentru cinstea hainei preoțești, pune la cale o ticăloșie. Învață fata și pe părinții fetei să reclame că dl. X ar fi deflorat-o. Cazul ajunge la Parchet și acolo părinții fetei cer zece mii de lei despăgubiri. La examenul făcut de medicul legist, fata e găsită virgină – dar până alta omul a fost purtat pe drumuri. Cinstea lui și bătrânețea lui au fost pe moment pătate…. Nenorocite sate ce au asemenea oameni, sărmană țară ce ai în sate preoți ce îmbracă rău odăjdiile slujbei, se țin numai de beții, ticăloșii, scârboșenii ca cea povestită mai sus.”

Este mai greu de înțeles ce a vrut să spună jurnalistul. A vorbit de preot, a vorbit de primar, a scris la îndemnul negustorului cinstit? Dincolo de aceste întrebări, cei doi reclamanți s-au simțit jigniți, chiar dacă exprimarea întortocheată nu îi expunea concret. Totuși, un studiu amănunțit al  dosarului poate da o anumită înțelegere despre ceea ce s-a întâmplat.

În fapt, Simion Hussar, fără prea mulți abonați, caută să vândă ziarul și ajunge în deplasările lui și la Corugea. Aici, la via unui negustor, află despre un scandal în sat de mari proporții într-o comunitate mică, scandal care a plecat de la o reclamație de atentat la pudoare. Negustorul, Vasile Ionescu este intervievat de gazetar și spune că ar avea un conflict cu anumite autorități și bănuiește că acestea ar fi în spatele plângerii scrise de familia unei slujnice. Dar, văzând că ziaristul notează, îi cere să nu scrie nimic despre aceasta[5].

Simion Hussar nu ascultă cererea, scrie, publică și imediat după ce articolul ajunge, prin grija abonamentelor în Corugea, este reclamat la Plasa Casimcea. Dosarul este trimis Parchetului Tulcea și ulterior este înaintat la Curtea cu Jurați. Ancheta procurorilor durează câteva luni, timp în care gazetarul, în declarații,  nu recunoaște că ar fi încriminat pe primar și pe preot în articol, ci un alt preot din altă localitate.

În timpul în care dosarul ajunge la Curte și este restituit procurorului pentru cercetări, apoi ajunge iar la Curte, Simion Hussar mai primește  a doua reclamație. De data aceasta reclamantul este o persoană foarte influentă din orașul Tulcea: profesorul Constantin Motomancea.

Profesorul Motomancea, directorul Liceului „Carol” din localitate avea reputația unui dascăl integru. Profesorul s-a născut în anul 1874, în județul Gorj, într-o familie modestă de țărani. A urmat liceul la Craiova, obținând bacalaureatul în 1895. În acest timp a fost obligat să și muncească pentru a se întreține în școală. Începe cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București, dar abandonează din aceleași motive materiale, pentru a urma, la Iași, Seminarul pedagogic, unde se remarcă prin rezultate și prin sărăcie. Absolvă Seminarul Pedagogic și obținând o bursă ca să se înscrie la Facultatea de științe a Universității din Iași, unde obține în anul 1904 licența în științe matematice. Din același an, sosește la Tulcea ca profesor de matematică la actualul Colegiu Dobrogean „Spiru C. Haret”, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții. Din anul 1912, devine directorul liceului, până în 1929, cu mici întreruperi, remarcându-se ca un profesor de excepție și un excelent administrator. Profesorul Constantin Motomancea este cel care a condus comunitatea tulceană în construirea corpului central și cel din dreapta al actualei clădiri a liceului[6].

Chiar dacă mulți cetățeni ai urbei au avut păreri bune despre domnul director, Simion Hussar nu a văzut în profesorul Motomancea un dascăl cinstit, dimpotrivă. În timp ce era anchetat pentru delictul de calomnie în presă, la 14 decembrie 1915, publică în „Ecoul Dobrogei” articolul „Un caz grav”. În conținut dumnealui afirmă că Motomancea Constantin, profesor la liceul din Tulcea, a deschis un restaurant în toată regula în saloanele Corpului Didactic, fraudând astfel statul cu taxele pentru firmă și licență.

Articolul are un oarecare ecou în Tulcea, parcă dorind să autentifice titlul ziarului domnului Hussar. Gazetarul este acuzat de două fapte, prevăzute în codul penal al vremii la articolele 294 și 297. Iată ce menționau cele două articole: articolul 294: „Este culpabil de calomnie acela care, prin cuvinte rostite în public, prin strigări, prin vre-un act autentic sau public prin scris, prin imprimate, prin desene, prin gravuri, prin embleme vândute sau expuse prin vânzare, distribuite sau afișate în public, va propune asupra unui individ fapte cari, de ar fi adevărate, ar supune pe presupusul la pedepse sau măcar la ura or disprețul cetățenilor”. Articolul 297 conține următoarele prevederi: „Acela care nu va sprijini dovada legiuită, se va pedepsi ca calomniator după cum urmează: în toate celelalte cazuri osânda va fi închisoarea de la o lună până la șase luni și amendă de la 26 până la 1000 lei”.

Gazetarul, alege în primă fază să nu se prezinte la procesul intentat de profesorul Motomancea. Potrivit articolului 483 din Procedura Civilă a vremii, întrucât învinuitul nu s-a prezentat la proces, curtea a procedat la judecarea delicventului fără asistența juraților[7]. Fără alte înfățișări, pe data de 23 mai 1916, Simion Hussar este condamnat la 6 luni închisoare, amendă o mie de lei în folosul statului și un leu despăgubiri domnului Motomancea. Ziaristul nu s-a așteptat la acest verdict. El încă mai avea pe rol procesul cu preotul și primarul din Corugea.

Imediat angajează ca avocat pe V. Calliagri și introducere, potrivit formei juridice a vremii, opoziție. Motivul opozițiunii, scrie dumnealui este că, autorul articolului încriminat nu este el ci gazetarul Paul I. Niculescu, cel care apare și în caseta de conducere a ziarului.

Între timp, are parte de o surpriză plăcută. Curtea cu Jurați, la 5 octombrie 1916 dă un verdict negativ în procesul cu cei din Corugea și ziaristul este achitat[8]. Dar, în aceiași zi alți jurați se pronunță asupra opoziției în procesul Motomancea. Simion Hussar este considerat autorul moral care stă în spatele calomniei. Este, de data aceasta condamnat la două luni închisoare și la plata sumei de 200 lei pentru visteria statului. Condamnatul este imediat arestat. Din închisoare cere să fie eliberat provizoriu. Avocatul Calliagri introduce acțiune la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 29 noiembrie 1919 se pronunță și menține hotărârea Curții cu Jurați din Tulcea.

Luna noiembrie și următoarea lună reprezintă perioada de detenție în care jurnalistul face tot posibilul să fie eliberat. Cere prefectului acest lucru, cere instanței și nimeni nu acceptă. Atunci se nasc anumite întrebări. Era atât de periculos Hussar și trebuia ținut la închisoare în acea perioadă?

Timpul în care s-au petrecut evenimentele judiciare din viața gazetarului coincide cu vremea în care România este zguduită de situații majore. După ce la 27 august 1916 statul român intră în război atacând Imperiul Austro – Ungar, un general german spulberă apărarea Dobrogei și cucerește kilometru cu kilometru fiecare părticică din sudul ținutului, după care înaintează până la Dunăre. Generalul Mackensen, căci de el este vorba, la 21 septembrie, conducând trupele Puterilor Centrale cucerește orașul Cobadin, intră în Constanța în 22 octombrie, cucerește Medgidia a doua zi,  Cernavodă la 16 decembrie, în ziua următoare orașul Babadag, iar pe data de 22 decembrie 1916, după ce trupele rusești se retrag, trimite armata bulgară în Tulcea, orașul de la poarta Deltei Dunării.

În acest timp Simion Hussar este judecat, condamnat și ținut în pușcărie. De ce oare o asemenea intervenție drastică când inamicul stătea la ușă? O serie de documente aflate de data aceasta depozitate în Arhivele Naționale Istorice Centrale prezintă anumite argumente legate de situația domnului Hussar și susțin că jurnalistul avea și alte surse de venit și de aceea el trebuia ținut în închisoare. Se pare, potrivit documentelor că Hussar nu umbla la sate doar pentru a vinde abonamente și pentru a se băga acolo unde nu avea nimic bun de câștigat. El vindea și culegea idei. Idei folositoare Puterilor Centrale.[9]

Încă de la începerea războiului în anul 1914, Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, structura informativă/contrainformativă care avea atribuții în acest domeniu, a început supravegherea jurnalistului din cauză că acesta făcea o propagandă fățișă blocului militar menționat. Siguranța centrală a cerut Brigăzii Speciale de Siguranță Tulcea să efectueze cercetări și să verifice trecutul lui Hussar. Șeful Brigăzii, comisarul Dumitru Floru, a întocmit un raport în urma filajului și a investigaților, în care a menționat: „De la începutul războiului european acesta nu a scăpat nici un moment de a nu lăuda tot ce este german și a face o propagandă aproape fățișă în favoarea acestora, atât prin ziarul său, care își face apariția, se zice, din fondurile austro-germanilor, cât și personal printre cunoscuți”[10] . Gazetarul a fost semnalat la Galați, la începutul lunii august 1915, unde a distribuit gratuit publicația. Și în județul Tulcea ziarul a fost difuzat gratuit „cât se poate de mult”[11], însă în privința propagandei filogermane patronul nu făcea nicio economie. În zilele de târg mergea la hanuri, intra în vorbă cu țărani, preoți și capii satelor, le făcea cinste și „caută să-i convingă pentru o politică filogermană”[12]. Dovada solidă că jurnalistul Simion Hussar se afla pe statul de plată al Puterilor Centrale a constituit-o  „ scrisoarea de valoare”  de 4.000 lei expediată de la Legația Imperiului austro-ungar din București” către el.[13].

În preajma intrării României în conflict, „Ecoul Dobrogei” își încetase apariția, ultimul număr apărând la 28 iulie. Potrivit Siguranței, gazetarul în acea perioadă a colindat județul și a fost prins în flagrant „luând note de trupele ruse din localitate”[14]. A fost arestat din ordinul prefectului și eliberat câteva săptămâni mai târziu. La 20 octombrie 1916 comisarul Floru, acum în calitate de șef al Brigăzii de Siguranță Botoșani, a informat DPSG că patronul „Ecoului Dobrogei” trebuia arestat din 15 august 1916 (data mobilizării armatei române). Motivul? În opinia lui Floru individul era „un element periculos siguranței statului întrucât își manifesta fățiș sentimentele  sale germanofile”^[15]. Siguranța centrală a cerut din nou verificări și  comisarul Gheorghe S. Dumitrescu, noul șef al Brigăzii de Siguranță Tulcea, la 15 noiembrie 1916,  a informat Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, că acesta se afla în arest „unde va mai sta două-trei zile spre a termina pedeapsa de o lună la care a fost condamnat pentru delict de presă”[16].

Practic, Simion Hussar a petrecut mai multe luni în detenție datorită implicării în activități de spionaj. Perioada a coincis și cu sentința dată de Curtea cu Jurați. În noiembrie ar fi urmat să fie eliberat, dar la 20 noiembrie 1916 prefectul de Tulcea, avocatul George Șerban, îl informează pe ministrul de Interne, Vasile G. Morțun , că Simion Hussar „fiind bănuit, a fost pus la popreală” , însă a  ziaristul a protestat în scris și trebuie să i se răspundă[17]. Directorul general al Siguranței, Ion Panaitescu, a prezentat la 2 decembrie 1916, punctul său de vedere lui Morțun, iar acesta și l-a însușit și l-a transmis prefectului de Tulcea cu mențiunea: „Să fie anchetat și dacă va fi găsit vinovat să fie dat judecății” [18].

În sertarul prăfuit al istoriei gazetarul Husar este cunoscut ca ziaristul dispărut, pentru că el a fost căutat după război și nu a mai fost găsit. Cum a dispărut din închisoare? O explicație simplă poate fi legată de faptul că, la 23 decembrie 1916 în Tulcea nu mai existau autorități românești și trupele germane găsindu-l în arest l-au eliberat, iar acesta și-a luat familia și s-a ascuns definitiv. Avea  atunci 54 de ani.

Și pentru că Simion Hussar rămâne un gazetar înconjurat de enigme, trebuie menționată și ultima notare din arhive, notare mai greu de explicat. La 21 decembrie 1921 se informează organele judiciare din oraș că, în urma Înaltului Decret Regal nr.2010/1920, după ce au fost cerute de la Tribunalul Tulcea cele două dosare de calomnie spre studiu, jurnalistul Simion Hussar este grațiat de sentința primită în anul 1916, după ce a executat-o mai mult decât era prevăzută[19]. Fiind căutat în oraș pentru a i se comunica decizia, acesta este declarat dispărut[20]. Simion Hussar după război, nu mai apare nicăieri în viața publică, nu mai semnează nici un articol de presă și nu mai este semnalat deloc de cei care l-au urmărit.

Lucian Țugui

 

 

 

[1] Jack Paleologu, Gazetarul de provincie, în Almanahul presei române din Ardeal și Banat pe anul 1928, p.78

[2] Corina Mihaela Apostoleanu, Luminița Stelian, Angela Anca Dobre, Enciclopedia de presă a Dobrogei.1878 – 1944, Editura „Ex Ponto”, Constanța 2020, fila

[3] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați 1913 – 1938, u.a. 3/1916 și 9/1916

[4]   Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați 1913 – 1938, u.a. 3/1916, fila 25

[5] Idem, fila 7

[6] Virginia Dima, Aurel Munteanu, Liceul Spiru C. Haret Tulcea (1883-1983), ed. Sport-Turism, București 1983

[7] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați 1913 – 1938, u.a. 9/1916, fila 12

[8] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați 1913 – 1938, u.a. 3/1916, fila 40

[9] Antanta (Anglia, Franța și Imperiul rus) și Puterile Centrale (Imperiul german, Imperiul austro-ungar și Imperiul otoman), cele două forțe beligerante din Primul Război Mondial – și-au trimis reprezentanții în statele neutre, pentru a strânge informații, cât și pentru a influența opinia publică să adere la blocul politico-militar respectiv.

[10] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (în continuare: DPSG), dosar 1435/1915, f. 1.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, f. 2.

[13] Ibidem

[14] Ibidem, f. 71.

[15] Ibidem, dosar 868/1916, f. 2.

[16] Ibidem, f. 3.

[17] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond DPSG, dosar 1435/1915, f. 71.

[18] Ibidem

[19] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați 1913 – 1938, u.a. 9/1916, fila 37

[20] Ibidem, fila 1