POVESTEA UNUI COMISAR

Cercetând dosarele îngălbenite ale istoriei locale am descoperit, printre alte multe povești de viață, povestea unui comisar. La o primă vedere nu ar părea nimic ieșit din comun. Astăzi suntem obișnuiți cu diverse relatări despre polițiști care sunt zugrăviți în forme diferite: fie ca super eroi în filme și în literatura de gen, fie ca niște adversari slabi pregătiți, capabili doar să dea amenzi, în mass media ce ne informează zilnic. Însă ceea ce am descoperit despre comisarul tulcean Ioan Oprescu schimbă puțin tiparele prezentate mai sus. De aceea voi relata informații din documentele autentice găsite în arhivele vremii[1] pentru ca fiecare cititor să poată să își construiască propria părere despre viața acestui slujitor al legii.

Atunci când am descoperit în arhivele locale, în Fondul „Poliție Tulcea” dosarul „Cozma Franțuzul și alții” am fost intrigat de titlul de pe copertă. Existau atunci în Dobrogea francezi implicați în spionaj? Cine ar putea fi acest Cozma? Timp de trei ani am căutat informații reușind, spun eu, să descifrez povestea autentică a unor spioni care au colaborat cu armatele de ocupație din Tulcea în perioada 1916 – 1918.[2] Pe lângă povestea lui Cozma Franțuzul am descoperit o parte din istoria  vieții unui comisar, cel care a căutat o perioadă trădătorii din Primul Război Mondial. Ulterior, după publicarea volumului despre rețeaua de spioni am avut oportunitatea să găsesc și alte documente despre comisarul Oprescu. Ele stau la baza acestei relatări.

Ioan Oprescu s-a născut la 10 ianuarie 1882 în localitatea Albești, Buzău, în familia lui Vasile și a Păunei. Părinții îl trimit la studii, chiar dacă nu au o situație materială foarte bună. Ioan absolvă cinci clase superioare la Școala Pogoanele din Buzău terminând studiile la 12 august 1897. De mic este atras de uniforma militară și la vârsta de 18 ani, pe data de 25 martie 1900, se înrolează în trupele de jandarmi din Buzău, chiar în primele luni ale veacului XX. După trei ani de militărie este transferat la Compania de Jandarmi Tulcea, unde slujește în serviciu militar până în anul 1915. Atunci solicită angajarea în forțele de poliție și este promovat subcomisar clasa I la Poliția Comunală Chilia. Debutează în poliție chiar în perioada de neutralitate a României, perioadă cu evenimente destul de tulburi în Delta Dunării, unde își au sălașul foarte mulți dezertori din armata imperială rusă. Oprescu este implicat în acțiunile polițienești de atunci și cele din timpul războiului. Chilia Veche a reprezentat în anii 1916 – 1918 centrul refugiaților din administrația publică din Tulcea și a fost practic un ținut liber în timpul în care mai mult de 80% din teritoriul țării a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale. Pentru faptele sale meritorii este medaliat de două ori, odată cu „Medalia Jubiliară” și apoi cu medalia „Bărbăție și credință cu spadă”.

După perioada de ocupație în care administrația tulceană funcționează în Chilia Veche, Ioan Oprescu vine împreună cu autoritățile în orașul Tulcea pentru a fi promovat la Brigada de Siguranță. Mai mult, prin Înaltul Decret Regal 3254 din 29 iulie 1919 este avansat la gradul de comisar pentru merite deosebite obținute pe timpul ocupației. I se dă sarcina de a identifica, ancheta și trimite în fața justiției pe cei care au colaborat cu armatele de ocupație, cu trădătorii și cei care au comis infracțiuni de război.

În munca pe care o face, comisarul înregistrează o serie de succese notabile în activitatea de investigator.

La sfârșitul verii din 1919, polițistul împreună cu cei din Brigada Specială de Siguranță Tulcea, a reușit să identifice persoanele implicate în recrutarea și instruirea celor trimiși sau obligați să facă spionaj în perioada ocupației în Tulcea.. Dintre toți, se conturau ca un grup bine organizat cinci bărbați care au fost indicați de toți martorii ca fiind principalii artizani ai unei rețele de spionaj, și anume: Cozma Tudor Timofei, zis Franțuzul, pescar, G. D. Ionescu, doctor în științe și fost administrator al Pescăriilor Statului din Tulcea, Condrat Bicov, perceptor și funcționar al Finanțelor, Calmis Ghinsberg, avocat și plutonier considerat dezertor din armata română și Serghei Zemlinschi, dezertor din armata rusă.

Acești suspecți, potrivit declarațiilor martorilor, au recrutat și trimis să spioneze douăzeci și nouă de persoane, douăzeci și șapte dintre ei fiind ruși lipoveni și doi fiind români. În urma anchetei care a durat un an și patru luni, Brigada de Siguranță Tulcea a deslușit componentele complicate ale rețelei de spionaj din Tulcea din perioada ocupației. Rând pe rând, au fost descoperiți cei care au adus recruții și cei trimiși să strângă informații. Concluzia a fost că cei mai mulți din cea de-a doua categorie practic, au fost împinși cu forța să facă spionaj. Documentele din dosar arată acum, la peste o sută de ani distanță, ce s-a întâmplat cu unii din tinerii ruși lipoveni. Despre unii se știu mai multe lucruri, despre alții poate prea puțin. Cei mai mulți au avut destine tragice.

Dintre aceștia,  polițiștii au stabilit că frații Macarov, un tânăr și un copil ce locuiau pe strada Banului din Tulcea, au fost obligați să facă spionaj. Amândoi au fost recrutați, instruiți și trimiși să spioneze. Cel mare, având mai multă experiență de viața, a supraviețuit și s-a întors acasă într-un mod onorabil. A luptat în Armata Română și a scăpat cu viață de lagărele de prizonieri și trădători. Aftenie fratele lui, avea 19 ani când a fost trimis în teritoriul inamic, cu forța, ca să spioneze. În spatele acestei impuneri a stat, poate, ura și dorința de răzbunare din partea recrutorilor, pentru că fratele lui mai mare a reușit să fugă și nu s-a mai întors cu informațiile așteptate de nemți. Aftenie Macarov a sfârșit tragic. Fără experiență de viață, nesigur, dorind să se întoarcă mai repede acasă, a căzut în plasa contraspionajului și a fost executat, în urma unui proces rapid, de către cei care nu au înțeles drama lui. Frații Romanov, având numele ultimei dinastii a țarilor ruși, reprezintă un caz aparte. Ei fac parte din categoria celor care s-au oferit să slujească armatelor de ocupație. S-au oferit să execute o misiune riscantă, pentru câștiguri în bani și pentru protecție. Ei au fost curierii care au străpuns liniile de ocupație ale armatelor ruse și române, pentru a transmite mesajele spionilor. Trimiși de G.D Ionescu, s-au strecurat prin delta aproape înghețată și au dus un plic la Sulina după care s-au întors de acolo cu un alt mesaj. Totuși, destinul lor a fost tragic, pentru că nu au mai apucat sfârșitul războiului și au murit în timpul unor confruntări. Documentele găsite nu dezvăluie foarte multe informații despre moartea lor tragică. Nechita Iefimov și fratele lui Ivan au făcut mai multe incursiuni în teritoriul liber al românilor. Despre ei și activitatea lor, Siguranța știa încă din timpul războiului. Au fost prinși de o patrulă de grăniceri și au fost împușcați după un scurt proces la Curtea Marțială. Acuzația – spionaj în favoarea inamicului. Odată cu ei a fost prins și Ifrimu Kirilov, tânăr rus lipovean, trimis la spionaj care, aidoma celor doi frați, a fost arestat, judecat și împușcat. Mihai Mihai, unul dintre puținii români trimiși la spionaj, a fost prins de Brigada Specială din Delta Dunării condusă de Mihai Moruzov. A fost trimis la Iași unde a fost judecat de Curtea Marțială. A fost condamnat la cinci ani de închisoare și la momentul în care ancheta se finaliza, Mihai era închis la Târgu Ocna. Grigore Cuprian Ulianov, bărbatul așteptat acasă de soția și copii lui după război, nu s-a mai întors niciodată. Cuprian a fost luat cu forța din familie și a fost trimis în liniile inamice pentru informații. A fost prins și dus în închisoarea de la Focșani. Nu a mai apucat să mai iasă, pentru că a murit departe de casă. Soția lui l-a așteptat trei ani și a aflat că a murit în timpul anchetei, de la comisarul Oprescu. Mihai Nechita Alexandrov, trimis să facă spionaj pe brațul Dunării, Chilia, a fost prins de marina militară românească. A fost trimis să își ispășească pedeapsa în închisoarea de la Târgu Ocna. Ivan Petrov, dezertorul din armata rusă s-a ascuns printre ai săi pe dealul Monumentului dar a fost luat și trimis cu forța să culeagă informații. A fost abil și a reușit să fugă la brigăzile de pescari și de dezertori care se ascundeau printre plaurii din Delta Dunării. L-a luat cu el și pe vecinul lui cu fața brăzdată de urmele vărsatului de vânt, lipoveanul Cornei Denisov. Împreună, au reușit să se strecoare prin apele înghețate ale deltei, fără să cadă în mâinile rușilor sau a românilor[3]. Alături de cei enumerați au fost depistați și alții cu destine mai mult sau mai puțin tragice. În finalul anchetei toată rețeaua recrutorilor a fost trimisă în judecată la Curtea Marțială.

Un alt caz documentat de comisar este legat de o dezertare din armata română. Brigada primește o sesizare care arăta că în oraș,  după un an de la eliberarea Dobrogei, s-a întors un dezertor din armata română, care fusese timp de doi ani încadrat în Tulcea în armata bulgară. Același dezertor a fost găsit de locuitorii orașului în repetate rânduri, în timp ce jefuia casele românilor. Acest ostaș, tulcean de origine, avea familia rămasă în oraș, dar el a fugit în Bulgaria odată cu retragerea trupelor inamice și a rămas acolo. Însă acum s-a întors, pentru că aici stăteau soția și cei trei copii. Dezertorul nu este altul decât Iacob Spietz. Suspectul, un bărbat roșcovan, puțin înalt dar rotofei și corpolent, cu o mustață castanie care ieșea bine în evidență[4] este reținut pentru anchetă. Având o atitudine relaxată, acesta prezintă un ordin de demobilizare din Armata Română. În același timp martorii, vecini de locuință, declară că el este acela care a furat în timpul ocupației de la ei și a tăiat vite pentru armata bulgară. Din interogatorii a rezultat acest lucru. Grigore Elisei și Sofica Brătescu, ambii locuind pe aceeași stradă cu Spietz au declarat în scris:

„Subsemnatul Grigore Elisei de 57 de ani, domiciliul în Tulcea strada Libertății nr. 105 declar: În timpul ocupației bulgare eram în Tulcea și sunt vecin cu Iacob Spiss. Acesta în timpul ocupației, avea militari bulgari în casă și se ocupa cu măcelăria. El împreună cu militarii bulgari tăia vite în ograda lui și mulți porci, pe care îi făcea șuncă, fiind de meserie. L-am întrebat odată de ce taie porci și vite și el mi-a spus – pentru ofițerii bulgari. De unde avea el vite și cine le aducea lui în ogradă și ce făcea noaptea nu știu.[5]”

„În timpul ocupației eram în Tulcea și la trei săptămâni după ocupaționarea Tulcei, într-o noapte am văzut lumină în casa ginerelui meu, plutonier major Neagu Tudor, din Regimentul numărul 10 Călărași. Am ieșit cu toți afară, împreună cu doamna Grigorescu și cu alți vecini și am văzut în casă jefuind pe Iacob Spiezz și pe militari bulgari. Au încărcat totul, au murdărit și în urmă au dat cu gaz peste alimente că nu le mai puteau lua și au plecat. Fiica mea, soția plutonier major Neagu Tudor întrebând atunci pe Iacob Spiezz pentru ce îi distruge avutul, numitul i-a spus că o împușcă așa văzând ne-am ferit de el. A mai jefuit într-o noapte casa funcționarului Boșneagă Nicolae și nu cred să fi rămas una nejefuită de el, fiind chiar spărgător de meserie. Am reclamat și noi atunci la poliția bulgară și ducându-ne la locuința lui am ( văzut ) hrană foarte multă și o mașină de cusut. Nouă ne-a dat Poliția Bulgară numai o mașină de cusut, restul de obiecte fiind duse la Poliția Bulgară”.[6]

Părea o enigmă de nedeslușit și totuși Oprescu și echipa lui au găsit adevărul care nu era foarte complicat. După ce  a dezertat din armată în 1916, furând aproximativ 150 de vite din dotarea Regimentului 10 Călărași, Iacob Spietz a venit acasă și s-a apucat de măcelărie pentru armatele de ocupație, adică pentru inamic. În paralel spărgea casele românilor și le fura diferite bunuri. Când soarta războiului a luat o altă întorsătură a fugit în Bulgaria. Nu a reușit să rămână acolo și s-a întors și l-a mituit pe sublocotenentul Busuioc, un funcționar al fostului său regiment și a obținut un ordin de lăsare la vatră ca și combatant. După cercetări  fost trimis la Curtea Marțială împreună cu locotenentul corupt.

Comisarul Oprescu a mai anchetat și trimis la Curtea Marțială doi funcționari care au colaborat cu bulgarii: primarul din Murighiol, Foca G. Foca și pe Ivan Radef, fost colaborator apropiat al primarului impus de administrația bulgară – Stoian Coef.

După ce anchetează mai multe dosare ale colaboraționiștilor, dar și fapte de corupție în poliție, cum ar fi dosarul sergentului de poliție Spiridon, care vămuia într-un mod personal pe toți cei care acostau cu mărfuri pe cheiul Dunării[7], comisarul Ioan Oprescu devine o persoană foarte cunoscută în orașul de la poarta Deltei Dunării.

Și cum aproape de fiecare dată popularitatea atrage și multe necazuri, și în viața comisarului apar problemele. Prima dată, prefectul județului, avocatul George Șerban solicită Ministerului de Interne, printr-un raport înaintat la 20 februarie 1919 mutarea comisarului pe alte funcții întrucât se face vinovat de beții repetate. Inițial acest demers nu este acceptat de Minister datorită rezultatelor lui Ioan Oprescu în muncă. Dosarul[8] aflat în arhive nu precizează în mod concret în ce constau actele de beție ale polițistului.

Prefectura continuă să trimită sesizări privind comportamentul comisarului. Sunt trimise două rapoarte cu înregistrate cu numerele 786 și 1528 în anul 1920. În primul raport se prezintă o situație în care comisarul face, potrivit unui martor, abuz de putere. Comerciantul Neculai Cuculis îl acuză că a pătruns într-o cârciumă, în stabilimentul cârciumarului Vasile Gheorghe, și l-a lovit cu sabia. Cârciumarul audiat, confirmă acest incident. Al doilea raport prezintă povestea unui hoț de buzunare care a povestit unui văr, frizer în oraș, că Ioan Oprescu l-a băgat în pușcărie dar i-a cerut și bani pentru a îi da drumul. Este audiat frizerul și hoțul care confirmă povestea și toate materialele se trimit la minister. Ministrul de Interne aflat în exercițiu solicită revocarea din funcție a comisarului. Prin Înaltul Decret Regal nr. 1519, la 5 aprilie 1920, comisarul Ioan Oprescu este dat afară din poliție, fără prea multe verificări. Fostul polițist, aflând de măsura luată împotriva sa se declară nevinovat și întocmește o cerere prin care solicită o anchetă amplă prin care dorește să-și dovedească nevinovăția.

Colonelul Petre Pastia, noul prefect al județului Tulcea, numit la 20 martie 1920, aflând despre alungarea lui Ioan Oprescu, solicită la Minister, la 14 aprilie 1920, la câteva zile după demitere, reabilitarea comisarului. Prin adresa 2110 din 14 aprilie 1920 solicită revocarea demiterii. Adresa este însoțită de declarațiile și rapoartele unei anchete făcute despre cele două fapte reclamate. În aceste declarații, atât hoțul din penitenciar, vărul acestuia și Neculai Cuculis retractează cele afirmate. Prefectul Pastia prezintă un alt raport prin care arată Oprescu este nevinovat și că cei care au făcut reclamațiile au fost obligați de un anume deputat în funcție pe nume Cristea să scrie ceea ce au declarat. Deputatul fusese anchetat de Ioan Oprescu în timpul războiului și a dorit în mod deosebit să se răzbune.

Din nou, fără alte verificări, prin Ordinul Ministrului de Interne nr. 23051 din 25 Mai 1920, comisarul Ioan Oprescu este repus în funcție. Datorită faptului că locul său a fost ocupat imediat de fostul prefect, Oprescu este numit temporar șef al poliției din Măcin. Aici polițistul lucrează câteva luni și este din nou transferat în Tulcea.

Între timp, la conducerea județului se succed patru prefecți. Al patrulea, Constantin Țigău este fostul polițai al orașului în perioada războiului. Prefectul Țigău, un avocat cunoscut al vremii, a rămas în istoria locală cu reputația unui om cinstit. S-a bucurat de stima cetățenilor și a contribuit la reclădirea județului prin repararea și construirea de dispensare, școli, șosele, poduri și biserici[9]. Este ales prefect în două etape și în fiecare mandat lucrează pentru județ câte patru ani. Fost polițist, s-a implicat des în activitatea instituției de aplicare a legii.

Comisarul Oprescu întors la poliția tulceană, se ocupă acum de infracțiunile comune. Nu mai este primit în Brigada de Siguranță. Un raport al prefectului prezintă un alt eveniment negativ în care este implicat: în martie 1921, aflat în stare vădită de ebrietate, se ia la bătaie în sediul poliției cu subcomisarul Răduș. Este mustrat în scris pentru această faptă.

În anul următor este din nou acuzat de corupție. În luna martie a anului 1922 arestează un tânăr care a profanat mai multe morminte. Imediat, mama celui acuzat se prezintă la prefect și reclamă că i s-a cerut suma de 400 de lei pentru a i se elibera fiul. Precizează că această sumă cerută i-a înmânat-o comisarului Oprescu. Prefectul cere verificări și se constată că polițistul, la 31 martie 1922, după arestarea tânărului învinuit de profanarea mormintelor, a depus în baza unui proces verbal, la casieria poliței suma de 400 de lei, menționând că s-a încercat mituirea lui. Nu se cunosc relațiile dintre Oprescu și Țigău, dar cel din urmă a cerut Ministerului de Interne demiterea comisarului. În aprilie 2022, la doi ani după ce a fost demis, Ioan Oprescu este din nou dat afară din poliție, de data acesta definitiv.

Ultima filă din dosarul îngălbenit al istoriei descoperit în arhiva despre comisarul Oprescu reprezintă o cerere a soției sale. Suntem în anul 1927 și fostul comisar al Brigăzii Speciale de Siguranță Publică, vânătorul de spioni Ioan Oprescu, a murit la vârsta de 45 de ani. Prin cererea făcută, doamna Oprescu solicită ca Ministerul de Interne să i-a în calcul anii pe care soțul i-a lucrat în poliție pentru a primi o pensie. Are nevoie de această pensie pentru a crește cei doi copii minori ai familiei. Răspunsul eliberat arată că Ioan Oprescu a slujit în forțele de ordine douăzeci și doi de ani.

Lucian Țugui

 

 

[1] Informațiile au fost culese din Arhiva Națională, respectiv Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea și Arhiva C.N.S.A.S., cota S.R.I

[2] Poveste poate fi citită în volumul „Spionii dintre ape”, Lucian Țugui, Editura Militară București, 2023

[3] Lucian Țugui, Spionii dintre ape”, Editura Militară, București 2023, fila 246

[4] Descriere făcută conform foii personale, dosarul „Iacob Spietz”, Biroul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Fondul Prefectura Tulcea – Brigada Specială de Siguranță, Serviciul Administrativ, dosarul 28/1919, fila 14

[5] Biroul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Fondul Prefectura Tulcea – Brigada Specială de Siguranță, Serviciul Administrativ, dosarul 28/1919, fila 11

[6] Ibidem fila 7

[7] Biroul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Fondul Prefectura Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar nr. 150/1920, fila 130.

[8] Dosarul Ministerului de Interne, Direcțiunea Poliției și Siguranței Naționale nr. 4982/1919 aflat în arhivele C.N.S.A.S. ., cota S.R.I., M.F.I.46632, Rola 2378

[9] Victor Henrich Baumann, Raluca Petrov, Elena Franga, Instituția Prefectului – Județul Tulcea, trecut și prezent, Editura „Celebris”, Constanța 2012