„Dezacordurile” unui scriitor –  VALENTIN ȘERBU

Istorii aproape uitate. Povestea unui autor: Valentin Șerbu .

„Toamna anului 1951, teroarea din ce în ce mai cumplită, paralizează orice activitate sau manifestare intelectuală. Plecasem din Tulcea la București să-mi găsesc alt rost sau să dispar din orașul unde eram relativ cunoscut ca necorespunzător regimului. Se așteptau evenimente mari și înfricoșătoare. Voiam să nu fiu prins de ele și de aceea am și plecat.”  Sunt primele fraze din povestirea „Pâinea” scrisă de scriitorul tulcean Valentin Șerbu. Scrierea a văzut lumina tiparului, sau mai bine zis a mașinii de scris, prima dată în Dosarul 223/1952/Vol.1, aparținând Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Securității Statului.[1] Acest fapt inedit se datorează împlinirii temerilor pe care scriitorul le exprimă în scurtele cuvinte de început, în care vorbește despre „evenimente mari și înfricoșătoare”. Aceste evenimente se derulează la o lună de zile după ce scriitorul așterne, cu un scris caligrafic, frumos, gândurile lui de teamă și îngrijorare.

De fapt, cine este scriitorul Valentin Șerbu?

Luând la pas municipiul Tulcea, numele romancierului apare în diferite locuri. Un bust pe Aleea Personalităților Tulcene, o placă memorială pusă pe o locuință  de pe strada Gavrilov Corneliu, un frontispiciu cu numele scriitorului afișat peste sala de lectură adulți a bibliotecii municipale și o bibliotecă orășenească cu acest nume în Orașul Babadag. Diferite repere care încearcă să păstreze în memoria socială un nume considerat, după Panait Cerna, cel mai important scriitor nord dobrogean.

Plecat dintre cei vii în anul 1994, după o lungă boală, Valentin Șerbu a trăit printre cei care astăzi încă își aduc aminte de el. Unii încă îl pot descrie așa cum l-au cunoscut. Alții pot spune câte ceva din ce au auzit despre el. Și  Securitatea Statului îl descrie foarte amănunțit în cele patru volume de supraveghere cu sute de pagini aflate azi depozitate în arhiva C.N.S.A.S. Totuși, cel mai bine, cred eu, îl descriu personajele sale sau mai bine zis tipul de personaj creat de Valentin Șerbu, asemănător propriului său chip.

„Eroul predilect al povestirilor lui Valentin Șerbu este insul mediocru; o ființă în general blândă, foarte liniștită, lipsită de orice tentativă de agresivitate, care primește „loviturile vieții”, cu un fel de resemnare obosită”[2]. Dotat cu mult talent scriitoricesc, Valentin Șerbu a ales să trăiască ascuns în mediocritate, resemnat și obosit în urma multelor lovituri primite în anii călătoriei lui pe acest pământ. Și asta datorită faptului că, atunci când era copil, a vrut să își arate agresivitatea față de un regim ostil care, în percepția lui, l-a marginalizat și l-a respins de la o vârstă fragedă.

Povestea scriitorului care i-a definit aproape tot felul vieții, începe imediat după căderea regimului antonescian și după instaurarea progresivă a comunismului în România. Atunci avocatul, comisar de poliție Anton Șerbu, este arestat și încadrat la „Regimul D.P.” – deținut politic. Apoi este trimis în coloniile de muncă forțată. Degradarea civică a tatălui aduce mari schimbări în viața unicului fiu. Valentin, aflat în anul doi al școlii pedagogice, este dat afară din școală. El nu putea deveni un dascăl pentru copii datorită originii „nesănătoase”. Audiat în multe rânduri în beciurile Securității, într-una din declarațiile autobiografice date,  el motivează acțiunile sale:

„De la vârsta în care am început să-mi dau seama de mediul social în care trăiesc,  adică de la vârsta în care am început să am opinii politice, am fost împotriva regimului actual… În liceu și apoi în gimnaziul industrial am avut întotdeauna o atitudine ostilă regimului. În școala Pedagogică însă ideologia mea reacționară cu prejudecățile ei, a început să fie dezmințită de realitatea în care trăiam. Am suferit o mare lovitură atunci când școala industrială s-a desființat și când colegii mei care aveau bani au plecat în alte orașe să urmeze mai departe…A doua lovitură care mi-a schimbat din nou ideile politice, a fost excluderea mea din U.T.M. ( Uniunea Tineretului Comunist, n.a.). Am dus o activitate mare pentru a fi înscris în această organizație, cu toate acestea am fost exclus, aceasta a adus o nouă schimbare în mine, schimbare care durează și astăzi. Mi s-a adus la cunoștință de către Dicu Petre, secretarul organizației de bază din școala Pedagogică, că ce se naște din viperă, viperă este… Am căutat de multe ori să protestez și să spun că nu am nimic în comun cu tatăl meu, dar peste tot m-am lovit de nume care prevedeau originea socială”.

Șerbu, la data când declară în scris aceste rânduri, avea doar 18 ani. Fusese reținut de aproape un an. În arest, cu onestitate, el spune că nu suportă această orânduire și este nevinovat de nedreptatea care o trăiește. Nu îi este teamă de consecințele afirmațiilor. Aceste declarații precum și o serie de gesturi infantile, îi aduc trei ani de închisoare în pușcăriile comuniste. Mai apoi are „privilegiul” deosebit să fie urmărit pas cu pas de organele de represiune timp de 35 de ani.

Într-un mod indirect și rece, informațiile din dosarul de urmărire informativă a scriitorului, care a primit indicativul „Poetul”, arată cum Valentin Șerbu „se radicalizează” treptat în raport cu normele noii societăți multilateral dezvoltate. Însă modul lui de exprimare a convingerilor politice este poate unicat.

În urma absenței părintelui său, care a fost arestat și condamnat pentru că a fost ofițer al Siguranței Statului, Valentin caută un substitut de tată. Găsește un înlocuitor în persoana unui chiriaș pe care mama îl găzduiește în casa din Tulcea de pe strada Mircea Vodă, la numărul 25. Vasile Săndulescu, electrician și instalator de conducte pentru apa menajeră, fost căpitan în Armata Română, poposește  în anul 1949 un timp în casa familiei, unde închiriază o cameră. Fostul ofițer care acum lucra pe un șantier în comuna M. Kogălniceanu, arată o atenție băiatului care tocmai a împlinit 15 ani. Discută cu el și fac anumite planuri împreună. Mai mult, începe să îl ia cu el la diferite lucrări particulare pentru a îl învăța meseria de electrician. Stau de vorbă mult timp amândoi și Vasile îi mărturisește băiatului că el a făcut două luni de pușcărie.

„În aceste discuții avute cu el, mărturisește[3] Valentin organelor de anchetă, îmi spunea că a făcut pușcărie vreo două luni din cauza unor arme găsite la el, la ultimul lui domiciliu înainte de a veni la noi la un anume Mircea Z. Spunea că de pe urma acestui fapt, Securitatea i-ar fi luat tot ce avea el ca avere la niște percheziții făcute. Săndulescu mă înștiința despre ce asculta la posturile de radio „Londra” și „Vocea Americii” și mă asigura că în curând se va termina cu situația politică socială de la noi din țară.”

Adolescentul, încântat de perspectivele pe care le ofereau discuțiile, căuta tot mai mult apropierea de electrician. Acesta îi cere să meargă în Constanța pentru a discuta cu un avocat,  despre un proces care i-a fost intentat, întrucât el îi mărturisea că nu poate călători. Valentin pleacă cu trenul până în orașul de la malul mării și merge pe strada Scarlat Vârnav pentru a lăsa un plic. Se întoarce cu un mesaj vocal despre un proces la care Vasile trebuia să participe. Încet, încet este atras de perspectiva luptei din umbră împotriva noului regim, luptă pe care credea că o dă fostul căpitan de armată. Mai târziu se convinge că lucrurile nu stătea așa cum a crezut el.

În anul următor Valentin este dat afară din școala pedagogică datorită originii sale. Suferă foarte mult pentru această nedreptate. Nu poate avea un loc de muncă stabil și călătorește de mai multe ori la București, și la Brașov, având promisiuni de la Săndulescu că va primi, prin mijlocirea lui, o slujbă bună. De fiecare dată însă este dezamăgit deoarece promisiunile celui în care avea încredere sunt doar niște vorbe care nu se materializează cu nimic.

Atunci când a fost arestat, locuința scriitorului a fost percheziționată și acolo s-au descoperit două schițe de povestiri, care au constituit probe în acuzarea lui Valentin Șerbu. În povestirea „Pâinea” autorul descrie una din experiențele lui, pe care a trăit-o pe un șantier din București, în perioada în care a umblat după locuri de muncă, crezând în ofertele fostului căpitan din armată.

„Plin de optimism și de încredere am intrat pe un șantier ca să muncesc cum munceau majoritatea oamenilor: muncă brută. În a doua săptămână de muncă au început amintirile, părerile de rău. Mă gândeam acasă la studiile mele și starea mea actuală de rob, sau mașină de câștigat bani. Mâncarea acolo era așa de proastă încât te sculai flămând de la masă. Dormitul era în barăci unde curenții treceau neopriți biciuind corpurile victimelor. Și nu puteam suporta ploșnițele și păduchii care ne devastau pielea.  Mi-aduc aminte acolo în dormitor tot felul de oameni, țărani emigranți spre oraș, vagabonzi de la periferie, țigani gălăgioși și hoți, toți adunați de foame sau de adăpostit, suportând în comun traiul acela mizer”.

Povestitorul, după derularea elementelor descriptive prezentate accesibil și literar, prezintă cu resemnare momentul în care descoperă că rația foarte mică de pâine zilnică primită, pe care a ascuns-o sub saltea, i-a fost furată și a fost nevoit la rândul lui să încerce să fure un ciorchine auriu de struguri. Descoperită la percheziții, încercarea literară reușită, a fost dactilografiată de secretarele Securității și a fost inclusă în probatoriu, deoarece acest mod de a descrie lucrurile trăite de Valentin Șerbu erau total diferite de modelele de propagandă comuniste ale vremii care prezentau exaltările tinerilor în șantierele patriei. Iar autorul a fost arestat.

Conform rechizitoriului întocmit de organele de anchetă, Valentin este reținut la data de 20 noiembrie 1951 pentru că în acel an a făcut parte, sau mai bine zis a fost unul din membrii fondatori ai organizației subversive „Tulcea”[4].

Studiind documentele de arhivă, astăzi se poate contura povestea adevărată și tristă a vieții romancierului și poetului Valentin Șerbu. Însă volumul informațiilor este foarte mare și nu se poate încadra în textul prezentat acum și poate, aceste informații autentice, vor sta la baza unui volum ulterior despre o parte din viața și activitatea scriitorului.

Ceea ce comuniștii numeau atunci organizație subversivă, astăzi se poate denumi organizație revoluționară. Totuși, termenul este în ambele situații mult prea sofisticat pentru ceea ce a reprezentat în anul 1951 organizația „Tulcea”.

Arestat, Valentin Șerbu a mărturisit dorința lui de a protesta. Întâlnirea adolescentului cu Vasile Săndulescu, discuțiile cu acesta, idealurile insuflate de cel care părea un revoluționar l-a determinat pe Valentin să își exprime dezacordurile. De altfel, mai târziu în anul 1973, el publică volumul intitulat la fel – „Dezacorduri”, volum apreciat de critica literară, ceea ce a adus anumite temeri în rândurile ofițerilor de securitate care îl supravegheau pe scriitor.

Prilejul revoltei vine în primăvara anului 1951 în luna martie, când doi tineri se întâlnesc în parcul „Leningrad ”, pe malul Dunării în orașul natal – Tulcea. Cei doi, L.G. și P.F.[5] se cunoșteau și au început o discuție despre situația internațională. Amândoi au nemulțumiri personale și se gândesc că lucrurile se vor schimba, dacă regimul socialist se schimbă. Entuziasmați, vorbesc despre un nou război și despre schimbarea guvernului actual prin intervenția anglo – americanilor. Este momentul în care unul dintre ei, L.G., propune formarea unei organizații revoluționare care să lupte de acum împotriva regimului, prin diferite acte de sabotaj. Celălalt este de acord cu propunerea și se hotărăsc împreună să coopteze încă trei patru tineri, cu aceleași vederi și principii, pentru a forma organizația. Din cercul cunoștințelor este ales Valentin și T.S. un alt tânăr despre care știau că are aceleași dorințe ca și ei, precum și „Trifoi”, cel de-al cincilea tânăr cu vederi revoluționare, care era însă un informator al Securității Statului.

La următoarea întâlnire, tot în parc participă și „Trifoi”, precum și T.S. alături de Valentin. Noii veniți au fost de acord cu scurta platformă program a organizației iar L.G. a fost ales conducător. Și-au propus ca la viitoarea întâlnire să meargă pe celălalt mal al Dunării pentru a discuta nestingheriți. Au urmat și alte convocări pentru a discuta obiectivele organizației, dar nu toți membrii se prezentau conform înțelegerii. S-au întâlnit din nou în seara zilei de 27 iunie, tot în parc. Rechizitoriului de anchetă precizează în amănunt evenimentele de atunci: „Ședința a fost deschisă de L.G. care luând cuvântul a cerut membrilor că trebuie neapărat ă treacă la redactarea și răspândirea manifestelor. T.S. a fost de acord cu propunerea lui L. și a accentuat să fie răspândite cât mai din timp, iar L.G. a spus că acestea trebuie făcute cu socoteală ca nu cumva să fim bănuiți de autorități”[6].

Sloganul ce urma să fie tipărit pe manifeste a fost formulat atunci chiar în cadrul întrunirii. Valentin Șerbu s-a oferit să facă manifestele, pe care să fie dactilografiat înscrisul: „Vrem comunism nu bolșevism”.

Tot atunci s-au stabilit o parte din acțiunile organizației și anume: procurarea de arme, prin cumpărare de la niște pescari din Dunavățul de Jos, aruncarea de grenade în curtea Securității, la sediul local, pentru demoralizarea celor de acolo, aruncarea în aer a podului de la Cataloi în caz de începere a războiului, și tot atunci, tăierea firelor de telegraf pentru a izola orașul de restul țării.

După această întâlnire, organizația nu s-a mai întrunit în aceeași formulă. Unii dintre tineri au plecat în diferite destinații: ca militari în termen sau pe șantierele din țară. Cei rămași s-au mai întâlnit sporadic, dar nimeni nu a pus în aplicare ceea ce și-au propus în acea seară din iunie 1951. Între timp „Trifoi” a înaintat organelor Securității Statului șaisprezece note informative compuse din nouăsprezece pagini , note în care a menționat discuțiile celor patru[7]. La nivel local Securitatea întocmește un dosar penal documentat de locotenentul Popovici Constantin. Cei patru sunt supravegheați și cercetările extinse identifică încă patru tineri armâni, cu care șeful organizației „Tulcea” a discutat despre nemulțumirile care sunt generate de regimul republicii populare. Aceștia din urmă sunt supravegheați permanent iar cei patru, exceptându-l pe „Trifoi” sunt arestați și înaintați Tribunalului Militar spre judecare.

Valentin Șerbu este și el arestat în toamna anului 1951. Este anchetat, audiat, confruntat cu ceilalți și din nou audiat. Dosarul de urmărire informativă conține un număr de cincisprezece declarații pe care scriitorul le-a dat anchetatorilor până la momentul pronunțării sentinței în data de 08 august 1952. Periodic tânărul era audiat pe diferite teme, iar în final trebuia să termine declarația cu fraza: „Trăiască România Populară!” Supus presiunilor de tot felul, în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1952, pe când se afla în celula numărul 19, a încercat să se sinucidă folosind o lamă de ras. A fost salvat la timp datorită strigătelor celorlalți deținuți[8].  După alte 10 luni de detenție Tribunalul Militar Iași, prin Sentința nr.448 îl condamnă la trei ani închisoare corecțională, 150 lei amendă, trei ani interdicție și 150 lei cheltuieli de judecată pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, conform articolului 209 codul penal.

Direcția Regională de Securitate Galați, aflând de sentință, propune Direcției Generale a Securității Statului intervenția la Ministerul Justiției pentru ca cei patru să fie rejudecați pentru că „sentințele pronunțate sunt prea mici față de probele existente la dosar.”[9] Sentințele nu s-au schimbat și Valentin Șerbu își ispășește integral pedeapsa până în data de 19 noiembrie 1954.

Acum are douăzeci de ani și un cazier care nu îi permite să își găsească un loc de muncă. Întors acasă, pe strada Mircea Vodă nr. 25, tânărul se refugiază în studiu individual. Citește foarte mult și învață singur engleza și franceza pentru a avea acces la operele scriitorilor clasici din literatura universală. Conform unei note informative[10] aflate într-un alt dosar de supraveghere, în comunicarea făcută de informator, acesta preciza: „Știu că e un autodidact (Valentin Șerbu, n.a.) deși are totuși liceul industrial, pedagogic și liceul teoretic terminat la seral. Singur a învățat însă engleză și franceză în dorința de a citi pe marii maeștri ai literaturii universale: Byron, Balzac, Hugo, Voltaire.”

După aproape doi ani reușește să se angajeze ca electrician. Lucrează pe șantiere în orașele Medgidia, Eforie, Constanța și Tulcea. Între timp își continuă studiile la seral, studii pe care le finalizează în anul 1969. În anul 1971, când organele de securitate nu se așteptă, debutează în literatură cu volumul „Provinciale”. Critica literară de atunci, prin Virgil Ardeleanu, îl compară pe noul scriitor apărut cu Cezar Petrescu, Alexandru Macedonschi sau Mihail Sadoveanu.

„Autorul încă necunoscut vrea să spună ceva şi i s-a părut că acest ceva se încadrează foarte bine într-o proză scurtă, capabilă să fixeze nişte portrete. Căci Valentin Şerbu face deocamdată numai portrete. Mai bine zis, el a descoperit un tip uman — tipul semidoctului — pe care, spre a-l lumina cît mai puternic, îl aşează în varii ipostaze, de unde un număr apreciabil de schiţe. „Eroul“ poartă bineînţeles diverse nume şi are diverse calităţi sociale, profesionale etc.. ”

Nu este singura apreciere. Valentin Șerbu devine un preferat al criticii literare datorită modului în care construiește personaje. Tipologiile umane prezentate în romanele sale:  „Provinciale” București, Editura Cartea Româneasca, 1971, „Expediția” București, Editura Cartea Româneasca, 1972, „Dezacorduri” București, Editura Cartea Românească, 1973, „Figuranții”, „Baltazar” București, Editura Cartea Românească, 1974, etc. nu au nimic comun cu eroii din literatură, puternici, capabili să înfrunte cu vitejie obstacolele pentru propriile idealuri. Dimpotrivă, Valentin Șerbu scrie o altfel de literatură care s-a născut din suferințele proprii.

Vegheat permanent de Securitate, la un moment dat romancierul este „împrietenit” prin intermediul ofițerilor supraveghetori cu sursa „Cătălin Topoloveanu”. Informatorul, o persoană erudită, stă în preajma Obiectivului „Poetul”, posrtă lungi discuții literare cu acesta și „traduce” scrierile lui Șerbu pentru cei din securitate care nu aveau destul de multe cunoștințe literare pentru a înțelege mesajul transmis de opera valoroasă a lui Valentin Șerbu.

Iată ce scrie „Topoloveanu” în una din lungile note informative trimise Securității: „Dar ne întrebam la un moment dat, de ce personajele lui Valentin Șerbu sunt astfel? Răspunsul pare greu de dat, dar după o lectură amănunțită și deosebit de atentă a cărților menționate aici (Provinciali, Expediția și Dezacordurile), se ajunge la concluzia că eroii cărților lui sunt așa de pasivi și indiferenți de viața din jurul lor, datorită unui sentiment că cineva veghează, instituie cenzuri și pune frâne, sentiment ciudat ce străbate ca un fior ancestial cele trei cărți mai sus amintite.  Cine este acel cineva care nu este numit dar se întrezărește din cărțile lui Valentin Șerbu cei face pe eroii săi să fie apatici, nepasionați de cuceririle noastre și de noul nostru destin uman[11]?” Într-o traducerea mai facilă, eruditul colaborator al Securității transmite mesajul central al operei lui Valentin Șerbu: prin scrierile „Poetul” își exprimă dezacordul față de sistemul opresiv instituit de regimul politic al vremii. Romancierul, prin personajele sale continuă disidența începută la vârsta de 15 ani, când dorea ca noua orânduire să fie schimbată deoarece se comporta greșit față de cetățeni.

Valentin Șerbu, romancierul și poetul tulcean supraviețuiește supravegherilor, ducându-și existența printre mulți informatori ai Securității Statului. Moare în ianuarie 1994, învins nu de sistem ci de o boală necruțătoare. În urma lui rămâne creația literară: numeroase nuvele, unele aflate și acum în manuscris, un număr de treisprezece romane publicate la diferite edituri bucureștene și diferite articole literare publicate în reviste ca Luceafărul, Steaua, Almanahul Literar, Vatra, Tomis, Romania Literara.

                                                                                                Lucian Țugui

 

[1] Arhiva C.N.S.A.S., Fond penal Nr. 013333, vol.1

[2] Sorin Titel, articolul „Autorul și personajele sale”, România Literară octombrie-decembrie 1973 (Anul 6, nr. 40-52), Colecția „Digiteca Arcanum”

[3] Arhiva C.N.S.A.S., Fond penal Nr. 013333, vol.2, fila 353

[4] Arhiva C.N.S.A.S., Fond penal Nr. 013333, vol.1, fila 3

[5] Inițialele folosite au ca scop păstrarea confidențialității celor implicați.

[6] Ibidem, fila 8

[7] Arhiva C.N.S.A.S., Fond penal Nr. 013333, vol.2, fila 267

[8] Arhiva C.N.S.A.S Referatul întocmit de organele de securitate în data de 4 ianuarie 1951, Dosarul nr. 223, vol. 2, fila 224

[9] Ibidem, fila 395

[10] Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ nr. I 256692, vol. 2, fila 26

[11] Ibidem, fila 74