Duiliu Zamfirescu împotriva lui Alexe Avramide. Un proces care aduce Europa în fața instanței tulcene.

O luptă pentru un petic de pământ de la marginea Dunării a adus la începutul secolului XX, în fața unei modeste instanțe provinciale, un duel inegal între un imperiu tăcut, nevăzut și puternic și un industriaș local influent, dar lipsit de forța necesară în fața unui asemenea adversar. La început, colosul nu a vrut să intre în luptă însă, datorită tenacității industriașului, a fost nevoit să accepte provocarea. Ulterior, timp de trei ani, gigantul a fost nevoit să constate că a întâlnit un oponent redutabil.

Depozitat în Arhivele Naționale din Tulcea, un dosar prăfuit de 179 de file a păstrat timp de 100 de ani, povestea unui proces celebru care a debutat în 1912 în Comuna Urbană Tulcea și a evoluat în timp, producând o agitație deosebită printre membrii guvernului român și diferiți reprezentanți ai puterilor europene. Procesul a început cu o petiție adresată la data de 22 februarie 1912 ministrului Agriculturii și Domeniilor de către domnul Alexe Avramide, „comerciant, proprietar și industriaș domiciliat în orașul Tulcea”, după cum însuși dumnealui se recomanda în memoriu[1]:

„Domnule Ministru, posed în orașul Tulcea o fabrică de cherestea și o moară sistematică de făină, terenul pe care se află instalate fabricile l-am cumpărat cu acte în regulă, în care se prevede destul de clar că terenul fabricelor se mărginește cu Dunărea. Terenul fabricilor mele se învecinează pe o parte și cu terenul Onoratei Comisiuni Europene și, în adevăr, vecinul Onorata Comisiune Europeană în mai multe rânduri a depus pietre pe locul meu ce vine în fața Dunării, însă cu știrea și învoirea mea, după cum și eu, tot cu învoirea Onoratei Comisiuni Europene, am avut în diferite rânduri depozitate lemnării pe locul Onoratei Comisiuni Europene. Onorata Comisiune Europeană în anul trecut a vrut să împrejmuiască terenul ce vine în fața fabricelor mele și astfel să-mi închidă fabricile despre Dunăre, ceea ce ar însemna că ar fi trebuit să încetez cu exploatarea fabricelor și să concediez personalul unde zilnic își capătă existența peste 200–300 de familii. Onorata Comisiune Europeană pretinde că este stăpână pe malul Dunării, fiindu-i dat acest privilegiu atât de guvernul otoman, cât și de cel român, ceea ce însă nu poate fi adevărat, căci guvernul otoman și nici cel român nu pot fi stăpâni și nici nu pot dispune de proprietățile particularilor”.

Pentru tulceni numele Avramide reprezintă, în primul rând, un reper arhitectonic datorită unei clădiri poziționate în centrul municipiului, clădire ce adăpostește azi un edificiu cultural și care poartă denumirea de: „Casa Avramide”. Totuși, numele industriașului Alexe Avramide a fost pronunțat de multe ori în decursul anilor de concetățenii lui și nu numai datorită poziției sociale pe care a avut-o.

Conform informațiilor istorice publicate în revista „Istro-Pontica[2]”, Alexe Avramide s-a născut în anul 1857 în localitatea Ianina (în Turcia în acea perioadă, azi pe teritoriul Greciei). Părinții săi au fost Avram și Rengina Avramide, ambii origine albaneză. La vârsta de 15 ani, Alexe a emigrat și s-a stabilit la Tulcea, cu intenția de a se îmbogăți. S-a angajat la un han situat pe actuala stradă Victoriei (Hanul România, după sursele orale), unde a lucrat până la 18–19 ani. Datorită implicării și tenacității Alexe Avramide a ajuns proprietarul hanului și a început să prospere în afaceri. Pe 28 iulie 1890, Alexe s-a căsătorit cu Elvira A. Șnaidt, de religie catolică, născută în 1868 în orașul Karlovac (azi pe teritoriul Croației). Izvoarele orale spun că aceasta era fata hangiului și că această căsătorie explică rapida sa îmbogățire. El avea 33 de ani, iar ea 22. Având abilități de comerciant, Alexe reușește să construiască o întreprindere impresionantă: la momentul litigiului privind acel petic de pământ de la malul Dunării deținea, printre altele, o fabrică de cherestea cu 200 de angajați[3].

Acesta este contextul în care în anul 1912 Alexe Avramide, datorită disputei privind un teren pe malul fluviului, intră în litigiu cu Comisiunea Europeană a Dunării, un colos, la acea vreme, tăcut și puternic. Creată în urma Tratatului de la Paris din 1856 și consolidată prin Tratatul de la Berlin din 1878, Comisiunea Europeană a Dunării a devenit o formă incipientă de guvernare internațională. Constituită în urma tratatelor internaționale, ea a fost gândită de fondatorii ei întâi la Paris, iar apoi a fost consolidată la Berlin. În jurul ei gravita o lume întreagă: ingineri, funcționari, marinari, comercianți, diplomați – fiecare aducând cu sine o limbă, o lege, o mentalitate care susținea puterea unei împărății ascunse și fără granițe.

La Paris, în martie 1856, Imperiul Rus a stat la masa tratativelor ca învins, în fața unei coaliții formate din Imperiul Otoman, Regatul Unit, Franța, Regatul Sardiniei și Imperiul Austriac. În această poziție este nevoit să renunțe la pretențiile teritoriale privind gurile Dunării. Înțelegerea tratatului de la Berlin introducea prin această Comisiune, care se prezenta a fi neutră, expresia voinței puterilor europene câștigătoare. Scopul: inițierea unui control al Dunării, mai ales la gurile de vărsare. Deși nu au fost părți semnatare, Principatele Române (Moldova și Țara Românească) au fost direct afectate de prevederile tratatului încheiat la acele întâlniri. După 22 de ani, după ce războiul ruso–turc a răsturnat vechile echilibre de putere, în anul 1878 se produc alte transformări în zonele de interes riverane Dunării. Dobrogea este atribuită statului român, este recunoscută independența României, iar Comisiunea Europeană își extinde atribuțiile. Practic, Comisiunea a cucerit Dunărea, cu toate malurile și terenurile din jurul ei. Ea era un stat fără granițe; nu avea armată, dar exercita autoritate; nu avea pământ în sensul clasic, dar îl stăpânea. Avea prerogativele și atributele unui imperiu, având în spate interesele politice și financiare ale celor mai puternici decidenți din Europa. Iar această putere era exercitată împotriva firavei suveranități pe care o căpătase prin luptă România. Influența nu mai era acum desfășurată prin puterea săbiilor, ci prin prevederile unui articol juridic – articolul 53 din Tratatul de la Berlin, care stipula: „Comisiunea Europeană a Dunării își va exercita atribuțiunile în deplină independență de autoritățile teritoriale. Toate lucrările și stabilimentele de orice natură întreprinse de această Comisiune vor fi considerate ca fiind de utilitate publică.”

O formulare scurtă, ideală de altfel, pentru interpretări juridice, care are însă implicații foarte puternice. Articolul 53 spunea, în funcție de situații, că această Comisiune are o independență funcțională, care legitimează intervențiile sale pe teritoriul României și al celorlalte state riverane și oferă o bază solidă privind ideea de imunitate față de jurisdicția locală.

Acesta este contextul în care, la Tulcea, contrar articolului 53, începe un proces între un industriaș de nivel mic și un colos de nivelul Comisiunii Europene a Dunării, care, prin reprezentanții ei, nu concepea să piardă timpul cu niciun fel de judecăți, considerând că, în orice fel de dispută, are dreptate.

Iar reprezentantul ei de vază la acel moment nu era altul decât ministrul plenipotențiar Duiliu Zamfirescu, rămas în memoria colectivă românească mai degrabă ca scriitor decât ca om politic. Autorul romanelor din ciclul„ Comăneștilor” („Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări” și „Anna”) s-a născut la 30 octombrie 1858, la Dumbrăveni, județul Vrancea și a murit în anul 1922 la Mănăstirea Agapia, din județul Neamț. Scriitor rafinat, dar și funcționar de stat abil, el a reprezentat tipul intelectualului de sfârșit de secol XIX care îmbina literatura cu activitatea politică. A ocupat funcții diplomatice importante, în special în Italia, unde a petrecut ani importanți pentru formarea sa intelectuală, unde a și scris romanele „Comăneștilor”. Experiența diplomatică i-a oferit o perspectivă europeană rară pentru vremea sa și i-a influențat stilul sobru. Documentele descoperite în arhivele de la Tulcea îl prezintă ca un politician strâns legat de interesele Comisiunii, care încearcă să combată, într-un mod abil și impunător, cerințele legate de procesul juridic, cu argumente mai puțin legate de suveranitatea țării al cărei ministru era. Conform afirmațiilor lui George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, și ale lui Eugen Lovinescu, în „Istoria literaturii române contemporane”, Zamfirescu a fost un boier intelectual, dar și un tehnocrat al epocii, calități utile în relația pe care a avut-o ca reprezentant al țării în Comisiunea Europeană.

Dar să lăsăm pentru o clipă contextul politic european și să ne întoarcem la locul unde conflictul prinde contur: litigiul de la care a pornit procesul.

Conform documentelor din dosar Alexe Avramide cumpără în anul 1910 un teren în Tulcea de la moștenitorii defunctului Iordachi Bafulea, prin procuratorul lor, domnull Eustrati Patronas, șeful de atunci al Piloților Comisiunii Europene. Actul de vânzare a fost autentificat de Tribunalul Tulcea cu înscrisul nr. 693 și transcris pentru proprietate cu nr. 14636/910[4]. Acest teren, conform spuselor industriașului, avea ieșire la Dunăre. Terenul este asanat cu suma de 40.000 de lei și aici este construită o fabrică de prelucrare a lemnului. Accesul direct la Dunăre îi asigura industriașului un transport ieftin al materiei prime.

Sub titlul „Fabrică de cherestea distrusă”[5], un cotidian național prezenta distrugerea acestei fabrici în anul 1911:

„Tulcea, 4 august. Azi, pe la orele 6 seara, un puternic incendiu a izbucnit la fabrica de cherestea a d-lui Alexe Avramide, de la extremitatea străzii Isaccea. În 5 minute, întreaga clădire a fost cuprinsă de flăcări. Au sosit imediat la locul sinistrului d-nii Sfeteșcu, prefectul județului, Borș, primarul orașului, general Constantinescu și Puiu Alexandrescu, polițaiul, care au luat măsuri pentru localizarea focului, la care au lucrat pompierii de sub comanda d-lui Voiorescu și câteva companii de soldați. Focul a distrus întreaga clădire și o mare cantitate de material. La un moment dat era teamă să nu explodeze cazanul fabricii. Pagubele sunt evaluate la 200 mii lei. Clădirea era asigurată pentru 40.000 lei, iar cheresteaua pentru 200.000 lei. Instalația mecanică nu era asigurată. Cauzele incendiului nu se cunosc încă”.

Autorul articolului inserează informația că focul a fost pus de o mână criminală.

După câteva luni, Alexe Avramide reface stabilimentul industrial și repornește procesul de fabricare a cherestelei. Din luna noiembrie 1911 încep divergențele cu reprezentanții Comisiunii Europene. Conform declarațiilor notate în dosar, muncitorii trimiși de aceștia desființează gardurile fabricii și impun o limită paralelă cu malul Dunării, anulând accesul la fluviu. Industriașul local se adresează în scris Camerei de Comerț din Tulcea[6], ministrului Agriculturii și Domeniilor[7], ministrului de Externe[8], ministrului Industriei și Comerțului[9], ministrului de Interne[10].

După epuizarea listei cu persoanele de interes din guvernul român, Alexe Avramide nu primește nici un răspuns și acționează în instanță statul român, chemând în judecată Comisiunea Europeană, și miniștrii cărora li s-a adresat. Actul de dare în judecată este înregistrat cu nr. 319 la Tribunalul Comunei Urbane Tulcea[11].

Dacă până atunci ministerele nu au nicio reacție la petițiile industriașului, citarea acestora în proces produce agitație. Dosarul arhivat în instituția de resort tulceană conține, din fericire, și unele documente de corespondență între ministere, care încearcă să împingă acest litigiu de la un minister la altul. În final sunt contactați avocații statului. Aceștia trimit mai multe note către scriitorul Duiliu Zamfirescu, care era, la acel moment, ministru plenipotențiar, reprezentant al statului la Comisiunea Europeană.

Trebuie menționat faptul că, în acea perioadă, ministerele sau alte instituții administrative ale statului român nu beneficiau de un corp de juriști proprii, iar reprezentarea acestor instituții în instanțe se făcea prin avocații statului sau agenții statului, potrivit cadrului legal stabilit de Legea din 1864, urmată de reglementări specifice, cum ar fi Legea pentru organizarea Corpului de Avocați din 1 martie 1907, care a consolidat statutul avocaților. Acești avocați, numiți de Ministerul Finanțelor sau Ministerul Justiției, acționau ca mandatari ai intereselor patrimoniale ale statului și erau remunerați în funcție de deplasările și cercetările efectuate și pentru reprezentările în instanță. În procesul prezentat în acest articol, datorită celor trei ani de judecată, statul român a plătit sume consistente diferiților avocați care s-au deplasat din București la Tulcea și la Galați.

Alexe Avramide a fost reprezentat de avocatul George Șerban, cel care, peste patru ani, în calitate de prefect al județului Tulcea, timp de doi ani, datorită ocupației trupelor germane și bulgare din teritoriul de uscat al Dobrogei, va conduce administrația românească în exil, la Chilia Veche[12].

Procesul debutează în Tulcea, în septembrie 1912. Tribunalul citează ministerele Agriculturii, Domeniilor și Externelor, stabilind că aceste instituții sunt reprezentative pentru activitatea Comisiunii Europene a Dunării din România. Obiectul litigiului: un teren în lungime de 187 de metri și 27 de metri lățime. Miniștrii citați nu se prezintă la termenele de judecată, cum era de așteptat, și trimit diferiți avocați pentru reprezentare. În paralel, solicită ministrului Duiliu Zamfirescu precizări. Dumnealui formulează un document[13], interesant ca valoare istorică și juridică, în care afirmă că acest proces creează un precedent periculos.

„…Acestea zise, vă rog să-mi permiteți, Domnule Ministru, – scria Duiliu Zamfirescu,  a atrage binevoitoarea atențiune a Excelenței Voastre asupra terenului pe care se pune Domnul avocat al Statului și care, după părerea mea, este nesigur. Comisiunea Europeană a Dunării stăpânește pământul reclamat de Avramide chiar de la formațiunea sa, adică de la tratatul de la Paris. Ea nu posedă niciun document formal de cesiune, deoarece guvernul otoman, care era reprezentat în Comisiunea Europeană, printr-un delegat, nu a putut semna un instrument autentic privind cedarea terenului către o instituțiune internațională, din care el însuși făcea parte. În asemenea condițiuni, deși actele administrative interne ale Comisiunii (mențiunile de proprietate și de posesiune) sunt consemnate în procesele-verbale și în registrele sale, ele nu constituie, în sensul strict juridic, titluri de proprietate, ci, mai curând, acte de exercitare a unui drept de fapt, întemeiat pe uz și pe recunoașterea tacită a guvernului otoman… De aceea, în interpretarea acestor acte, noi avem o situațiune delicată: pe de o parte, Comisiunea exercită de fapt posesia terenului, pe de altă parte, nu există un titlu clar de proprietate în sensul dreptului civil. Dacă, în interesul nostru, prin domnii în subordinea D-voastră, s-ar putea arăta că terenul Comisiunii aparține statului român, nu se poate avea însă decât valoare juridică limitată, iar eu cred că Tribunalul Tulcea nu are competența de a se pronunța în această materie… Dacă ar face acest lucru, ar putea crea o situațiune în care orice alt stat sau orice particular ar invoca jurisdicția tribunalelor române împotriva Comisiunii, ceea ce ar slăbi autoritatea acesteia. De aceea, cred că pozițiunea cea mai prudentă ar fi aceea de a susține necompetența tribunalului și de a invoca caracterul internațional al Comisiunii… Art. 53 al tratatului de la Berlin consfințește toate drepturile, privilegiile și prerogativele Comisiunii Europene a Dunării, a cărei autoritate se va exercita în completă independență de autoritățile locale.

Dacă Guvernul român a admis a fi răspunzător pentru cauze de drept comun ce ar decurge din faptele Comisiunii Europene a Dunării, el nu a putut înțelege niciodată să se declare justițiabil de tribunalele ordinare, când e vorba de suveranitatea sa, fie directă, fie exercitată de Comisiunea Europeană a Dunării, căreia i-a cedat o părticică a acestei suveranități, prin numirea unui delegat.”

Datorită spațiului redus din acest articol, întregul conținut al documentului nu poate fi redat. În esență, ministrul Zamfirescu arată că suveranitatea statului român, care implică și dreptul proprietății publice sau private, nu poate fi exercitată în fața Comisiunii Europene, care nu dispune de acte de proprietate, deoarece guvernul otoman, care era reprezentat în Comisiunea Europeană printr-un delegat, nu a putut semna un instrument autentic privind cedarea terenului către o instituțiune internațională. Această afirmație este făcută la 42 de ani de la momentul în care Dobrogea a fost integrată în statul român. Aproape jumătate de secol a trecut și marile puteri și reprezentantul României la Comisiunea Europeană tot nu puteau accepta că Dobrogea era a românilor.

Duiliu Zamfirescu, prin întâmpinările juridice pe care le-a formulat, cel puțin în acest proces cu Alexe Avramide, transmitea un mesaj care și astăzi este de actualitate: „eu, funcționarul român, reprezint interesele altora, și nu pe cele ale țării mele”. Dumnealui insistă în sugestiile pe care le transmite ministrului domeniilor, solicitând ca statul să facă toate eforturile pentru ca puterile și autoritatea Comisiunii Europene să nu slăbească.

Această practică bine împământenită a politicienilor români a traversat cu succes secolul XX și a pătruns puternic și în următorul secol.

Din punct de vedere al abordării juridice, Duiliu Zamfirescu recomandă audierea, la Tulcea, a doi specialiști ai Comisiunii, domnii ingineri Kühl și Efim Vladimirov, „ambii foarte importanți în cauză[14]”, însă aceștia absentează la primele termene la care sunt citați. Care este motivul acestor depoziții? Potrivit afirmațiilor domnului Zamfirescu, martorii știu ceva important:

 „Din raportul d-lui Kühl din 16 mai 1912 rezultă că viitoarea gară a drumului de fier ar urma să se construiască pe terenurile din preajma fabricii d-lui Avramide și atunci, firește, se pricepe toată căldura patriotică de care este însuflețit acest nou cetățean și toți amicii săi în apărarea unui teren, al cărui fiecare metru pătrat capătă o valoare însemnată[15]”.

Din punct de vedere istoric această afirmație făcută în 1912, are o valoare deosebită, pentru că peste 27 de ani gara orașului s-a construit exact în acest loc. A fost inaugurată la 15 august 1940, cu ocazia deschiderii căii ferate Tulcea – Tulcea Port, linie strategică construită de Direcția Generală CFR și Armata Română, care a făcut legătura între linia Medgidia – Tulcea, centrul orașului Tulcea și liniile industriale militare din Portul Tulcea. Gara Tulcea Port a funcționat 32 de ani pe acest amplasament, până în 1972, când a fost demolată pentru sistematizarea centrului orașului Tulcea.

Procesul continuă la Tribunalul Tulcea, care la data de 13 decembrie 1913, pronunță sentința nr. 319, unde se menționează  următoarele[16]:

„Considerând că singura Comisiune arată că niciodată nu a avut terenuri determinate, fapt ce se arată și din declarația inginerului Kühl, cu data de 21 noiembrie 1912, când, vorbind de celălalt depozit de piatră, specifică că numai terenul Comisiunii de pe colină nu este îndestulător, iar pentru cel din lungul clădirii Dunărea pentru depozite, dar că îl găsește în locul fabricii dintre vechea magazie și gârla Sonora.

Considerând că depozițiile martorilor reclamantului arată că locul a intrat în stăpânirea Avramide și că acesta a stăpânit terenul până la Dunăre. Considerând că acțiunea în revendicare este întemeiată. Astfel, Tribunalul admite acțiunea în revendicare făcută de Alexe Avramide. Condamnă statul să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, terenul revendicat. Respinge cererea de daune cominatorii. Cu apel în termen de două luni, potrivit art. 31 proc. civilă.”

Avramide câștigă prima bătălie în lupta cu Comisiunea Europeană a Dunării, cu ministrul Zamfirescu și cu ceilalți colegi ai dumnealui din guvern. Imperiul tăcut și puternic suferă o mică înfrângere. Imediat, avocații statului solicită apel la Tribunalul Galați. Alexe Avramide solicită și el apel pentru a cere despăgubiri. Urmează trei ani de procese în care sunt cheltuite sume importante de bani, încasate de avocați. Războiul și ocupația Dobrogei și a Galațiului pun capăt acestui litigiu într-un mod nedorit. Litigiul se stinge prin abandon procedural, iar Alexe Avramide rămâne proprietarul terenului disputat.

Potrivit unei cercetări biografice[17] dedicate familiei industriașului tulcean, Alexe Avramide moare în 1941. Băiatul cel mare, Adrian, moștenitor al unei părți însemnate din avere, este arestat de regimul comunist la 16 august 1952. Este eliberat în 1953 și este obligat să aibă domiciliul forțat. Fratele lui, Alexandru, este arestat în 1952 pentru 24 de luni, pe motivul că a jignit Uniunea Sovietică. Al treilea fiu, Albert Aristide, a fost și el arestat pentru că era burghez și a fost eliberat doar după ce a făcut o donație uriașă pentru armată. Soția sa, Marcela, născută Levandi, a fost închisă 6 ani, fiind torturată pentru a mărturisi unde se află aurul familiei. Albert a murit în 1947. Al patrulea fiu al familiei Avramide, Paul Constantin, precum și sora sa, Olimpia, au murit de tineri, de pneumonie, iar ultima fiică a familiei, Hariti Duca, a fost soția avocatului tulcean Ștefan Duca.

Duiliu Zamfirescu a supraviețuit mai puțin decât Alexe Avramide. El moare la Văratic, în județul Neamț, în anul 1922. Dincolo de activitatea sa politică, moștenirea durabilă a lui Duiliu Zamfirescu rămâne cea literară, întruchipată în personajele pe care le-a creat. Între acestea, arendașul Tănase Scatiu se impune ca o figură emblematică. Este tipul parvenitului care folosește legea în interes propriu, ocolește regulile ori de câte ori îi stau în cale și ignoră spiritul dreptății în favoarea propriilor ambiții. Prin acest personaj, Zamfirescu surprinde critic o lume aflată în plină transformare, la răscrucea dintre două secole. Se naște astfel, în chip firesc, o întrebare: în demersurile sale administrative și politice, s-a lăsat oare ministrul Duiliu Zamfirescu influențat, măcar în parte, de logica personajului pe care el însuși l-a creat?

Lucian Țugui

[1] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, fond Tribunalul Tulcea, dosar nr. 53/1912-1915, f. 2.

[2] Daniel Flaut, Ligia Dima, „Din cronica unei familii: Adrian Avramide (1894–1963), Istro-Pontica 2, 2011, p.97

[3] Ibidem, fila 9

[4] Ibidem, fila 2

[5] „Fabrică de cherestea distrusă de foc la Tulcea”, Universul, nr. 213, 6 august 1911, p.23

[6] Ibidem, fila 8

[7] Ibidem, fila 2

[8] Ibidem, fila 7

[9] Ibidem, fila 12

[10] Ibidem, fila 15

[11] Ibidem, fila 73

[12] ȚUGUI, Lucian, „Dobrogea în strâmtoarea secolului XX”, Editura Ex Ponto, 2025, paginile 64-67

[13] Ibidem, filele 182-184

[14] Ibidem, fila 53

[15] Ibidem, fila 18

[16] Ibidem, fila 65

[17] DIMA, Ligia. „File din istoria orașului Tulcea”, Analele Dobrogei, Serie nouă X-XIII, p.131-137