Un act al justiției tulcene

„Legea naturală e sacră prin rânduiala ei conform întregului cosmos, iar legea țării e sacră prin rânduiala întregii vieți etnice pe pământ”, afirma[1] filozoful Romulus Vulcănescu, cu intenția de a pune în legătură firească modelul ordinii universale naturale, reflectat la nivelul societăților omenești, în funcționarea la fel de firească a justiției. Justiția, sau judecata, atunci când s-a înfăptuit, a contribuit hotărâtor, de-a lungul timpului la bunăstarea obștească pentru că omul, în esența lui are nevoie, de liniște și siguranță, de respect și demnitate personală. Când aceste condiții necesare nu pot fi îndeplinite, ființa omenească are mult de suferit. Povestea unei judecăți din Tulcea reprezintă istoria unui act de justiție, efectuat în baza legilor Dobrogei de acum o sută de ani, dar și a legii naturale, de care amintea Romulus Vulcănescu.

La sfârșitul Marelui Război sau a Primului Război Mondial, județul Tulcea se afla, din punct de vedere economic și social, într-o stare precară. Invazia barbară[2] din Dobrogea a lăsat răni adânci și foarte greu de vindecat. Armatele de ocupație, în perioada războiului, au pus în practică planuri bine ticluite, prin care acest ținut trebuia secătuit de resurse și astfel jaful pentru orice bun s-a practicat în fiecare oraș și sat, în cătunele izolate, pe câmpuri, în minele de zăcământ și, practic, peste tot de unde se putea lua ceva. Populația – și în special cea românească – a fost spusă la abuzuri mai greu de imaginat, vorbim de silnicii constând în violuri, muncă forțată, omoruri, schilodiri și deportări. Infrastructura, așa cum era ea atunci, a fost aproape distrusă de frica unei riposte din partea armatelor aliate din Antantă[3]. Astfel, timp de doi ani, Dobrogea de uscat este secătuită, îngenunchiată și rănită grav.

Pe acest fond social, după război apar și grupurile de tâlhari, care afectează major populația și sunt greu de anihilat. În perioada imediat următoare a retragerii armatelor de ocupație în județul Tulcea „operează” mai multe bande de criminali: ceata lui Varlam, în zona Babadagului, banda lui Cocoș, care a deținut un deceniu supremația în Delta Dunării, banda lui Aghei, pe numele întreg Aghei Achimov Cusaschim, care tâlhărea cu mână înarmată centrul orașului Tulcea în timpul zilei, banda lui Terente, violatorul tâlhar și ceata lui Lupoaica, banditul care a făcut omoruri și jafuri pe un teritoriu mai amplu, începând de la Satul Nou (comuna actuală Mihai Bravu) și până la Brăila și chiar la Iași. Fiecare din aceste personaje reale au avut un impact semnificativ în destabilizarea ordinii publice și au adus durere și suferință populației dobrogene greu încercate de război. Memoria colectivă a pierdut azi aceste informații, dar sertarul îngălbenit al istoriei locale a mai păstrat niște foi vechi pe care sunt scrise faptele lor.

Într-un colț prăfuit al acestui sertar, documentele descoperite prezintă o istorie despre legea naturală și legea omenească, așa cum s-au întâlnit ele spre a înfăptui un act de justiție. Suntem în anul 2025 și ne întoarcem, într-o călătorie documentară, acum fix o sută de ani, să vedem cum justiția a judecat faptele lui Ion Lupoaica și a tovarășului lui, Petre M. Coandă. Ion Lupoaica sau Ivan Vlîcița, după mențiunea dintr-un document de identitate bulgară, a fost originar din Satul Nou, județul Tulcea. Gazetarul dobrogean Ghionis Delaistru, în urma unei investigații jurnalistice, îl prezenta într-un articol în anul 1925: „Banditul (Lupoaica – n.a.) era originar din Satul Nou, județul nostru. El are soție și trei copii și a fost lucrător la carierele de la Iacob Deal[4]. Era rău privit de toți lucrătorii carierei, fiind de-o răutate extraordinară. Prima tâlhărie a înfăptuit-o asupra directorului carierei, prădându-l de 200 mii lei”[5].

Nu știm dacă această tâlhărie este prima săvârșită de Lupoaica, cauzând astfel și prima reclamație împotriva acestia. Nu se cunosc faptele lui din timpul războiului și nici de ce parte a luptat Ion. Actul lui de identitate bulgăresc ar indica faptul că a făcut parte, ca mulți dobrogeni, din rândul armatei invadatoare bulgare. Cert este că, după încheierea tratativelor de pace, Lupoaica, rămâne cu arma în mână. Atunci când începe jafurile are în jur de patruzeci de ani. De statură mică, cu un ten șaten spre brunet, cu mustață stufoasă, bărbatul este descris ca o persoană deosebit de agilă. De-a lungul carierei sale infracționale, banditul se remarcă prin mobilitatea de care a dat dovadă. Ziarul[6] „Mișcarea” din Iași descrie una din faptele comise de acesta în anul 1920.

„Individul Lupoaica a fost urmărit de Serviciul Siguranței din Iași, ca autor al furtului prin efracție comis în anul 1920 în paguba domnului Herman Polac din strada Lăpușneanu nr. 39, de unde a furat casa de fier, bani și titluri de rentă în valoare de peste 25 mii lei. Acum a fost prins de jandarmii rurali din comuna Cerna județul Tulcea”.

În continuare autorul articolului arată că, după doi ani de la comiterea faptei, autorul a fost încarcerat în Penitenciarul din Tulcea, dar autoritățile nu acceptă transferul lui la Iași deoarece inculpatul are multe fapte săvârșite în raza locală. Acesta era un fapt cert deoarece Lupoaica a comis, conform unui rechizitoriu[7] al procurorului de pe lângă Tribunalul Tulcea, nouă fapte de tâlhărie numai în luna septembrie a anului 1925. Dar până atunci fusese arestat de două ori, de două ori a fost încarcerat, la Tulcea și la Doftana și de două ori a evadat din cele două închisori.

În intervalul anilor 1920 – 1925 s-a asociat cu diferiți indivizi și a prădat negustori, pescari, țărani, oameni avuți, fără să se uite la starea socială a victimei. În anii în care România a avut o conducere socialistă, istoricii au creat un anumit tipar de personaje ale vremii medievale și chiar a perioadei moderne timpurii. În paginile de istorie scrisă se puteau identifica domnitori buni sau răi, patrioți sau vânduți vecinilor, în special celor de la sud, boieri hulpavi și lacomi care oropseau poporul și haiduci buni și frumoși care luau de la bogați și dădeau la săraci. Filmele comuniste de propagandă ilustrau acest gen de istorie. Poate așa a fost, cu toate că există mari semne de întrebare legate de aceste tipologii. Cert este că în perioada modernă, cel care era numit în trecut haiduc, acum este un tâlhar notoriu care fură cu arma în mână, omoară și violează ca să trăiască nelegiuit, fără să împartă cu cel sărac. Așa s-au comportat, în Dobrogea, Ștefan Terente, care răpea tinerele pentru a le viola, Constantin Stroe, zis Cocoș, care tâlhărea pescari și cherhanagii și omora sătenii, sau Simion Licinski, care i-a înspăimântat atât de tare pe tulceni încât aceștia preferau să călătorească de la Tulcea la Isaccea cu vaporul, decât cu poștalionul sau trăsura, pentru a nu fi jefuiți de celebrul bandit[8]. Documentele vremii nu menționează nici un act altruist al acestor infractori, dimpotrivă.

Ion Lupoaica se înscrie în aceeași galerie a temuților tâlhari din nordul Dobrogei.

Acesta, chiar dacă opera în Balta Brăilei, pe șoseaua Măcinului sau în alte zone din județ se întorcea în satul Cerna, pentru a lua contact cu familia. Aici avea pe unul dintre frați care, la un anumit moment, contactează autoritățile și le arată unde se ascunde tâlharul. În vara anului 1922, fiind chemat de fratele banditului, care fusese îndepărtat din munca de veterinar al satului întrucât imaginea lui a fost asociată cu fratele său, Lupoaica este încercuit și reținut de jandarmi pe raza satului Cerna. Pe numele său fusese emis un mandat de arestare pentru el și pentru cei paisprezece complici ai săi, diferiți indivizi cu care s-a asociat în primii doi ani de activitate infracțională[9]. El s-a jurat atunci că îl va omorî pe fratele său. Fiind încarcerat, timp de un an, stă cu lanțuri de fier la mâini și la picioare în pușcărie, fiind condamnat la muncă silnică pe viață. În acest timp pregătește un plan de scăpare. Calculat, abil și determinat în acțiunile lui, folosind o pilă, reușește să își taie fiarele și fuge din închisoare.

După evadare se ascunde și stă liber prin diferite locuri din țară, fără a ieși în evidență, așa că un an de zile autoritățile nu știu nimic despre evadat. Totuși, în anul 1924, Ion Lupoaica este din nou prins și închis, de data aceasta în celebra pușcărie Doftana. Doftana este numele unei temute închisori din România, situată în localitatea Telega, județul Prahova. Clădirea închisorii, construită ca o fortăreață, a fost dată în folosință în anul 1895 și a fost folosită până în anii 1960 pentru încarcerarea deținuților politici, alături de deținuții de drept comun. Stabilimentul era atât de sinistru încât a fost inclus în folclorul popular românesc, în doinele de jale. În anul 1924 condițiile de detenție erau atât de crunte aici, încât presa vremii începe să aibă milă de cei închiși, indiferent de ceea ce au făcut în libertate. Articolul „Mizeria din închisori. Deținuții mor sub tortură” [10] în care autorul necunoscut atrăgea un semnal de alarmă legat de ce se întâmplă la Doftana, este unul din mesajele din media vremii cu privire la regimul de exterminare de la Telega:

„Tratamentul mizerabil aplicat deținuților din această grozavă temniță și despre care noi am vorbit deseori în gazetă, s-a înrăutățit odată cu venirea iernii. Mâncarea păcătoasă care lăsa astă vară lihniți de foame toți deținuții, dacă nu îi îmbolnăvea, acum iarna îi slăbește atât, încât mulți dintre deținuți nu mai apucă să vadă primăvara.”  Autorul articolului mai descrie unele din abuzurile și actele de corupție ale directorului pușcăriei și încheie cu o întrebare retorică. „Câți oare dintre deținuții care își târăsc azi corpurile slăbite și degerate între atelierul înghețat și dormitor vor mai vedea verdeața primăverii?” Aflat sub un regim de supraveghere deosebit de strict, Ion Lupoaica evadează, în mod surprinzător, în vara anului 1925, sfidând toate măsurile de securitate.  Călătorește prin țară nestingherit, merge la Cerna, la familie, în Tulcea, apoi traversează sudul țării și fuge în Bulgaria, cu gândul de a își pierde pentru totdeauna urma.

Documentele vremii continuă însă să marcheze traseul parcurs de cel care a fost Ion Lupoaica. Rechizitoriul[11] întocmit în anul 1925 expunea următoarele fapte descriind ce s-a întâmplat cu evadatul în anul 1925: „În vara anului 1925, cunoscutul și vestitul tâlhar la drumul mare, jefuitor și omorâtor Ion Lupoaica, condamnat de Curtea cu Juri a Județului Tulcea la muncă silnică pe viață, reușește să evadeze din locul în care era încarcerat. Știindu-se urmărit spre a fi reîncarcerat, deși s-a abătut prin comuna Traian, locul său de origine, nu se stabilește aici spre a își începe activitatea de tâlhării, ci a trecut granița în Bulgaria, cu gândul că fiind mai la adăpost într-o țară străină unde nu era cunoscut, ar fi putut să înceapă o viață cu alte îndeletniciri, muncind cinstit și cu folos pentru societate”.

 Ajuns aici, se pare că Ion are anumite conexiuni cu autoritățile, deoarece face rost de un act de identitate care s-a păstrat și astăzi la dosarul Curții cu Jurați, permițând cititorilor să cunoască modul în care arăta Lupoaica acum o sută de ani. Dar planurile lui legate de traiul în Bulgaria se schimbă în momentul în care se întâlnește cu un jandarm local. Jandarmul se numea Petre I. Coandă și era originar din satul Traian, comuna Cerna, județul Tulcea și a fost coleg cu Lupoiaca. Însă în timpul războiului, în anul 1917, Petre migrase în Bulgaria.

În interogatoriul[12] luat de judecătorul de instrucție în dosarul „Lupoica”, jandarmul povestește cum s-a reîntâlnit cu Lupoaica. „Eu sunt de felul meu din sat Traian, județul Tulcea și în timpul ocupațiunii bulgare, am plecat în Bulgaria, mai ales că eram nesupus la încorporare. De atunci am trăit continuu în Bulgaria, unde m-am ocupat întâi (indescifrabil), apoi am muncit pe la locuitori cu luna și cu anul și din 1920 m-am angajat în jandarmeria bulgară”.

 În continuarea declarației Coandă prezintă momentul întâlnirii cu Lupoaica și hotărârea de a se întoarce împreună cu acesta acasă, cu precizarea făcută de el că nu știa cu ce se ocupă Ion. Și amândoi pornesc spre comuna Cerna. Ajung aici la începutul lunii august 1925 și stau câteva zile fără să fie văzuți de autorități. Apoi Lupoaica, însoțit de Coandă, iese cu arma la drumul mare.

În dosarul curții cu jurați actele existente scot în evidență o diferență mare între acuzațiile procurorului și declarația fostului jandarm. Pentru că Petre Coandă ajunge în final să fie arestat și judecat pentru complicitate la jafuri, fiind acuzat că a fost „un bun și credincios tovarăș de noi tâlhării”[13] alături de Lupoaica. El afirmă cu tărie că nu a acționat de bună voie, ci dimpotrivă, a participat de frică, fiind amenințat și terorizat.

„Gravitatea faptelor mele dispare, scria Petre Coandă în cererea de eliberare, întrucât după cum rezultă din cercetări, eu n-am știut cu cine am de a face până n-am sosit din Bulgaria în satul meu. Tâlhăriile la care am participat, nu le-am săvârșit eu, ci Lupoaica, care mă amenința și teroriza să asist fără voia mea, sub amenințarea cu moartea. Aceste tâlhării le-a săvârșit Lupoaica atunci când, înșelându-mă spunea că suntem în drum spre Bulgaria, unde spunea că ne reîntoarcem.”[14] Pe acest drum de întoarcere cei doi au înfăptuit nouă tâlhării fără a mai ajunge înapoi la Varna. Judecătorii notează faptele lui Coandă: „Astfel prin luna august 1925 a jefuit la drumul mare prin amenințări și rele tratamente pe Hafuzi Memet, Enrim Memet și Ismail Hasan luîndu-le bani și lucruri, apoi jefuiesc, în pădurea Babadag, la punctul „Acairac” (Akayrak, însemnând Piatra sau Stânca Albă, în turcă, n.a.), pe C. Lefterescu și soția acestuia luându-le suma de 2800 lei; tot prin amenințări jefuiesc pe Johan Hristu Martin cu suma de 2000 de lei prin pădurea Omurdan”[15]. Și lista continuă până la al nouălea jaf.

Practic, Petre Coandă se prezintă în fața judecătorilor într-o ipostază inedită. Chiar dacă a fost identificat ca participant la jafuri, el invocă ceea ce astăzi procedura civilă denumește a fi o forță majoră sau un caz fortuit[16]. El afirmă că a fost complice din teroare. Una dintre victime, de fapt o familie, cea a soților Elefterescu declară în scris experiența întâlnirii cu cei doi în pădurea Babadagului.

„Pe la începutul lunii august, în ziua de 4 sau 5, mă duceam spre Constanța cu mașina. Cam pe la cinci seara am plecat din Babadag și în pădure la trecerea Acairac ne-a ieșit în fața mașinii un om înarmat și a tras un foc de armă și noi am oprit. La marginea pădurii mai era un om pe care nu l-am observat dacă era înarmat, eu am întrebat pe cel care ne oprise, ce vreți iar el a spus, banii, eu am scos din buzunar și le-am dat 2800 lei, el m-a înjurat și mi-a spus să mai dau bani, eu atunci m-am dat jos și mi-am desfăcut haina și i-am arătat că nu mai am și atunci l-a chemat pe cel din pădure ca să mă caute dacă mai am bani, acela a venit și m-a căutat și nu a găsit alți bani fără de cât niște mărunțiș pe care mi l-a luat.”[17]

 Dosarul conține și alte depoziții ale victimelor în care se descriu faptele celor doi. Aceștia au continuat jafurile până în ziua de 29 septembrie 1925. Lupoaica și tovarășii săi au devenit între timp un reper de presă națională. Diferite cotidiene bucureștene au relatat jafurile de pe Dunăre, de la Iași și din pădurile dobrogene, evadările de la Tulcea și Doftana. Lupoaica a devenit un nume de temut datorită faptelor și a semnificației numelui lui. De aceea și sfârșitul activității banditului a fost mediatizat la fel ca faptele lui. Ziarul bucureștean „Dimineața” pe prima pagină, sub titlul „Cum a fost împușcat faimosul bandit Ion Lupoaica” relata următoarele:  „După mai multe lovituri rămase de pomină, banditul originar din comuna Traian, mânat de dorul copiilor și al soției sale, a trimis acesteia o scrisoare care a căzut în mâna unui plutonier de jandarmi, anume Constantin Antohi din comuna Cerna. În acea scrisoare banditul arăta că va fi la o anumită oră în pădurea din apropierea satului Traian. Cu toate măsurile luate de compania de jandarmi, Lupoaica a reușit să se facă nevăzut.[18]”

 Jandarmii s-au văzut din nou păcăliți și s-au retras. Se părea că Lupoaica și Coandă s-au făcut nevăzuți și se vor întoarce la activitățile lor. Dar unii jurnaliști se mai înșeală și ei, la fel ca și jandarmii. Gazetarul tulcean Dimitrie Delaistru Ghionis surprinde mai bine evenimentele din noaptea de 29 pe 30 septembrie 2025. El relatează în articolul[19] din ziarul constănțean „Dacia”:

„În noaptea de 30 septembrie a.c., s-a strecurat (Lupoaica, n.a.) în sat mergând la casa locuitorului Dediu Petcof, cumnatul tovarășului său (Coandă, n.a.) unde s-au pus pe chef. În cele din urmă Dediu a fost trimis de bandit la cârciuma satului să cumpere ceva merinde și rachiu. Apoi s-au culcat, tovarășul său în casă, iar el cu capul pe pușcă în dosul casei. Dediu a mers întins la jandarmerie, anunțându-i. Jandarmii, cu un număr mare de săteni înarmați au pornit spre locul indicat. Potera, astfel formată, a pătruns în curtea lui Petcof în cea mai mare taină. Soldații au îndreptat puștile către capul lui și dintr-o salvă, l-au zdrobit. La bubuiturile armelor tovarășul său s-a trezit și n-a mai opus nici o rezistență, a aruncat arma pe fereastră și a ieșit afară cu mâinile sus”.

Și astfel Ioan Lupoaica, fără să fi fost somat de jandarmi a murit perforat de gloanțele lor. În zilele noastre o intervenție de acest fel i-ar fi adus pe oamenii legii în fața procurorului militar. Atunci însă lucrurile stăteau altfel. În acea noapte Petre Coandă este capturat și încarcerat la Tulcea. Cu lanțuri la mâini și la picioare își așteaptă sentința. Între timp, din pușcărie trimite autorităților petiții în care cere să fie eliberat. Într-un din ele scrie că el a trimis pe cumnatul lui la jandarmi pentru a interveni în noaptea de 30 septembrie și atunci spune el, ar fi putut să împuște toți jandarmii din casă, dar nu a făcut-o pentru că nu e tâlhar. Rezoluțiile scrise pe aceste petiții erau asemănătoare: „Concluzii de respingere a cererii de eliberare” și ele reprezentau pronunțările juridice ale procurorului și ale judecătorului de instrucție ce administrau această afacere judiciară.

Au trecut două anotimpuri în care Petre M. Coandă a rămas în lanțuri așteptând să se înfățișeze în fața curții cu jurați. Tovarășul lui Lupoaica a făcut acest lucru de două ori, iar pentru a treia oară a fost supus, însă la vremea lui firească, judecății legii naturale, așa cum spunea filozoful Vulcănescu.

Petre Coandă a fost judecat pe data de 27 mai 1926 în cadrul Curții de Apel Constanța, Curtea cu Jurați a județului Tulcea. Conform articolului 105 din Constituția țării, el a apărut în fața a unui complet format din trei judecători, un procuror general și doisprezece jurați. Conform Deciziei Curții numărul 52, din 27 mai 1926, el a fost acuzat de încălcarea articolelor 317, alineatele 1, 2, 3 și 4 și a articolului 318, alineatele 1 și 2, din codul penal al acelor vremuri, fiind considerat autor al jafurilor alături de defunctul Ion Lupoaica. De asemenea, inculpatul a fost acuzat și de încălcarea articolului 65 din Legea pentru Organizarea Dobrogei Noi, care face referire la sistemul de siguranță publică. În cadrul procesului, după ce procurorul general a expus rechizitoriul în care fiecare din cele nouă fapte au fost prezentate, martorii au dat declarații, cele mai multe exprimate cert în defavoarea lui Coandă. Conform procedurii juridice a acelor vremuri, inculpatul a fost audiat de cei doisprezece jurați. În final, aceștia își exprimă conform rânduielii sacre a legilor pământești decizia lor care rămâne definitivă: ”Petre N. Coandă, nu este culpabil de faptele ce i se impută.”[20] El va fi eliberat imediat.

Astfel se încheie povestea adevărată a unui tâlhar și a tovarășului său, amândoi supuși actelor de justiție.

 

Lucian Țugui

 

[1] Romulus Vulcănescu, ”Mitologia Română”, Editura Academiei București, 1987, pagina 280.

[2] Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianul publică un raport al atrocităților săvârșite de armatele de ocupație în perioada 1916 -1918 denumit „Invazia barbară din 1916 în Tulcea”, publicat în Revista ”Arhiva Dobrogei”, vol. II, 1919.

[3] Antanta (sau Tripla Înțelegere) a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată în urma negocierilor din  4-17 august 1916.

[4] Iacob Deal se află la 3 kilometri nord de comuna Turcoaia, județul Tulcea.

[5] „Dacia”, anul XII, numărul 223, din miercuri, 7 octombrie 1925, pagina 1.

[6] Articolul „Prinderea unui bandit”, în „Mișcarea”, anul XVI numărul 154, din joi, 20 iulie 1922, pagina 1.

[7] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Rechizitoriul nr.226, Dosarul nr. 84/1926, Fond „Curtea cu Jurați”, fila 81.

[8] Nicolae Ariton, „Tulcea sub banditul Licinski”, www.mistereledunării.com.

[9] Articolul „Din Tulcea”, în ”Universul”, anul XL, numărul 140, pagina 3.

[10] „Presa”, numărul 289, din 3 februarie 1924, pagina 2.

[11] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Rechizitoriul numărul 226, Dosarul numărul 84/1926, Fond „Curtea cu Jurați”, fila 81.

[12] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Dosarul nr. 84/1926, Fond „Curtea cu Jurați”, fila 33.

[13] Ibidem.

[14] Idem, fila 60.

[15] Idem, fila 91.

[16] Codul Civil din 2009, articolul 1351.

[17] Dispozițiunea de informator a lui Elefterescu Constantin, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Dosarul nr. 84/1926, Fond „Curtea cu Jurați”, fila 12.

[18] ”Dimineața”, din 17 octombrie 1925, pagina 2.

[19] „Dacia”, anul XII, numărul 223, miercuri 7 oct.1925, pagina 1.

[20] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Dosarul nr. 84/1926, Fond „Curtea cu Jurați”, fila 18.