PROCESUL CELEBRU AL UNOR ZIARIȘTI CELEBRI – PARTEA A DOUA

În partea a doua a relatării privind procesul devenit celebru în anul 1919, o filă de istorie astăzi aproape uitată se descoperă. Aflăm, sau mai bine zis redescoperim o mică parte din ce s-a întâmplat în România, după ce trupele de ocupație au părăsit Bucureștiul.

Foștii prizonieri de război se întorc încet, încet, spre casele lor. Au scăpat din lagărele din Bulgaria sau din alte locuri de detenție și vin acasă, să o ia de la capăt. Se întorc și trădătorii, cei care au plecat odată cu armatele de ocupație. Cei mai mulți dintre ei au ajuns în țările celor care au pierdut războiul. Aici au dat de sărăcie cruntă, gripa spaniolă, șovinism și respingere, și s-au gândit să se întoarcă acasă. Pentru toți, acasă însemna România de după anii de război. Mai mare ca teritoriu, mult mai mare, cu bucuria împlinirii pentru cei care erau dincolo de Carpați și de Prut, dar plină de ură, sărăcie și durere. Sfera politicului și influențele din presă se întorc în vechea matcă, cea din timpul neutralității. Fiecare este vinovat, dar nu el însuși, ci celălalt. Pe scena politică încep acuzele și se caută trădători și colaboraționiști. Partidul liberal învinuiește partidul conservator, iar partidul conservator învinuiește partidul liberal.

De o elocvență deosebită, un articol publicat în presa vremii, arată care este starea națiunii. Surprinzător, această stare este legată de ceea ce am denumit anterior: „Lista lui Ghunther”, listă a fost descoperită în urma unei acțiuni de contraspionaj la care a participat cel care astăzi este denumit unul dintre cei mai mari spioni ai României, tulceanul Mihai Moruzov.

În articolul^[1] denumit „Lista lui Ghunther” din ziarul „Adevărul” publicat în 6 ianuarie 1919, imediat după întoarcerea guvernului și a regelui în București, jurnalistul Constantin Mille nota:

„ Există o lista a lui Ghunther, în care se descoperă numai o parte a corupției noastre. Se zic că prin ea se dovedește că germanii au cheltuit pentru a corupe oligarhia noastră, numai în ultimele șase luni suma frumușică de treizeci și șapte milioane.

Despre acestea toate se spun lucruri fenomenele, se citează nume, se arată cifre, tariful conștiințelor noastre în timpul neutralității. Fiecare român care se respectă are lista lui în care toți sunt compromiși, în afară de el. Domnul Brătianu are lista lui, domnul Marghiloman de asemenea pe a sa. Fiecare partid șantajează pe adversar cu „Lista lui Ghunther”. Dar nimeni nu o publică. Pentru ce? Pentru că această listă compromite de o potrivă pe conservatori și pe liberali, presa conservatoare și presa liberală.

S-a interpelat în Cameră și în Camera liberală și în acea nemțească de sub guvernul Domnului Marghiloman. Guvernul liberal a numit o comisiune compusă din înalți magistrați ca să epureze lista lui Gunther. Dar nici epurată ea nu a văzut lumina zilei și șantagiul continuă, fără nici o sancțiune, căci corb la corb nu-și scoate ochii.

Și noi avem o listă a lui Gunther. O fi cea adevărată? Nu știm. Am da-o în vileag dacă gardianul „onoarei” (!) celor două partide, cenzura, n-ar suprima-o. În Franța a fost celebra Panama. S-a publicat lista celor cumpărați de Leseps. A fost judecată, condamnată și totul a intrat la tăcere, căci opiniunea publică s-a liniștit, convingându-i-se că nimic nu i se ascunde. La noi însă se face totul cum e bine. Diferite liste circulă din mână în mână, cu ele se închide gura adversarului, dar morala publică pălește căci buba coace și scalpul chirurgical nu o sparge ca să curgă puroiul și bolnavul să se vindece. Nici în România Mare nu vom ști noi pe cine au corupt nemții?”

În mediul politic s-au depus eforturi în a afla cine este notat în celebra listă, dar istoria a arătat ceea ce Constantin Mille nota: anul 1919 nu reprezenta un an bun pentru publicarea trădătorilor, pentru că în listă erau notați oameni care aveau notorietate și influență și erau membrii marcanți ai societății de atunci. Așa cum am precizat anterior, lista a fost publicată în ziarul bucureștean „Oglinda,” după unsprezece ani, nu pentru a prezenta adevărul ci doar pentru a elimina anumiți adversari.

Anul 1919 arată că România Mare, care declara că este plină de bucurie după Unire, era în realitate, plină de ură. Societatea se înscrie într-o vânătoare amplă, plină de hăitași care suflă puternic în cornuri pentru a agita pe cei ce urmează a fi prinși, plină de gonaci care vor să scoată vânatul la lumină și bineînțeles, plină de vânători. Potrivit opiniei publice, formată mai ales din ziariști, oameni politici și diferiți oameni de influență, cei care au trădat trebuie să și plătească. Totuși, sertarul prăfuit al istoriei arată că judecarea trădătorilor, începută cu mute trâmbițe s-a dovedit – în scurt timp – a fi deosebit de selectivă.

Oamenii de rând vin să își pună necazul autorităților, Brigăzile de siguranță ale Poliției întocmesc dosare și circuitul se continuă către comisarii regali și curțile marțiale de judecată. În acest circuit, în anul 1919 încep o serie de procese răsunătoare prin care diferite persoane, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, sunt judecate pentru diferite fapte petrecute în timpul războiului. Încărcătura de lucru sau mai precis numărul dosarelor predate curților marțiale era enorm de mare, și cu o grabă caracteristică poporului român, se dorea să se facă dreptate. Justiția trebuia să funcționeze pentru ca opinia publică să se liniștească, pentru că  războiul nu era încă finalizat. Starea de alertă instituită cu ani în urmă rămânea de actualitate. Marea masă a populației suferea de lipsuri. Acesta este contextul în care politicul dâmbovițean intervine printr-o manevră abilă, menită să distragă atenția celor în lipsuri, dar și a masei de alegători ce urmau să își exprime curând opțiunile de vot.

Astfel debutează, chiar din februarie 1919, procesul ziariștilor, unul din evenimentele publice răsunătoare pentru anii de imediat după război. Astăzi galeria marilor scriitori pune la loc de cinste pe autorul celebrului roman „Mara”, a dramei istorice „Bogdan Vodă” sau a nuvelelor „Moara cu noroc” și „Popa Tanda”. Cel care a scris pagini memorabile, scriitorul Ioan Slavici, este în același timp și autorul volumului „Închisorile mele” în care ardeleanul Slavici povestește anii în care a fost închis pentru idealurile sale politice. Ioan Slavici este unul din jurnaliștii judecați la București în februarie 1919, fiind acuzat de colaboraționism și spionaj în favoarea armatelor germane.

Alături de el a stat în boxă Ion Nae Teodorescu. Numele destul de comun, nu transmite aproape nimic, dar pseudonimul scriitorului și jurnalistului Teodorescu arată că în boxa acuzaților de la Curtea Marțială a mai stat un titan al literaturii. Acuzatul se semna în operele literare cu numele de Tudor Arghezi. Autorul volumelor „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucegai” și a „Biletelor de papagal”, împreună cu Slavici și alți douăzeci și trei de jurnaliști sunt acuzați de justiția militară pentru activitatea publicistică pe care au desfășurat-o în Primul Război Mondial. De fapt acuzația a fost de „atentat la siguranța statului”.

În dimineața zilei de 23 februarie 1919, la Curtea Marțială a Corpului 2 Armată, în București, începe „procesul ziariştilor care au lucrat, în timpul ocupaţiei, sub ordinele Komandaturei”, toţi acuzaţi de „atentat la siguranţa statului”. Procesul este judecat de o instanță militară condusă de colonelul Călinescu și formată din maiorii Pomponiu și Mihăilescu și căpitanii Lerescu și Florescu. Comisarul regal însărcinat cu acuzarea este maiorul Niculescu – Bolintin.

În boxa acuzaților stau douăzeci și cinci de acuzați. Din lot fac parte: Ioan Slavici, Dumitru Karnabatt, Adolf de Herz, Gheorghe Dem Teodorescu, Tudor Arghezi, S. Grossman, Leontin Iliescu, I. Todescul, I. S. Cernățeanu, A.Sulcină, I. Kramer, N. P. Duțu, N. Pora, A. Sandu, Ştefan Antim, Anton Camburopol, L. Coller, A. Nora, Emanuel Cerbu, Stelian Constantinescu, Spitzer, Iosif Popescu, A. Rosen, L. Negreanu, C. Apostolescu.

Astăzi, având la dispoziție izvoare istorice pentru comparații, se poate spune că ideea de a face un proces comun pentru toți acuzații nu s-a bazat pe o lipsă a practicii judiciare, pentru că revistele juridice de specialitatea de atunci arată pregătirea juridică avansată a magistraților. Era greu de administrat probatoriu unui lot de douăzeci și cinci de acuzați, care nu au lucrat împreună într-o infracțiune ce astăzi s-ar numi juridic „continuată”. De ce s-a folosit această formulă – unii istorici încearcă să explice necesitate realizării unui proces amplu de răsunet, pentru populație și pentru alegătorii politici. Prin acest proces, chiar dacă nu existau prea multe probe, acuzații, priviți în comun, puteau transmite mesajul: „Se facem dreptate”. Acest mod de face dreptate este comentat și interpretat de jurnalistul Constantin Mille. El spune că, de fapt, procesul jurnaliștilor este un proces al regimului Brătienist care încearcă prin asta să acopere greșelile pe care le-a făcut în război.

„Eri s-a deschis, scria Mille, procesul ziariștilor cari au scris în ziarele nemțești.. După cum era de așteptat, în loc de procesul acestora s-a început – după cum era de așteptat – cu ce alai! – procesul regimului ticălos al Brătienilor sub neutralitate.”^[2] Apărătorii lotului încriminat sunt Petre Grădişteanu, C. G. Costa-Foru, Radu D. Rosetti, P. Sadoveanu, Constantin C. Petrescu, N. D. Cocea, Tudor Popescu, Mavrojani și Mihail Mora. Sertarul prăfuit al istoriei păstrează multe relatări despre acest proces de răsunet.

Ziarul bucureștean „Universul” prezintă fiecare zi a procesului, care s-a desfășurat din 23 februarie până în 8 martie 1919. „Ședința se deschide la ora 9. Domnul comisar regal Niculescu Bolintin își continuă acuzarea. Domnia sa trece  la fapte ce se impută ziaristului Karnabatt. Bulgar de origine, a înțeles să rămână bulgar și să lucreze întotdeauna intereselor românești. Activitatea lui, atât în timpul războiului, cât și înainte de război o dovedește cu prisosință. Insulte la adresa armatei și a comandamentului românesc se întâlnesc mai în fiecare din articolele sale… Nu există trădare mai grozavă decât aceea de a otrăvi sufletele tinerilor și populației de a îndemna la dezertare și neîncredere față de armată. Din toate citatele scoate dovada vinovăției de trădare de neam săvârșită de Karnabatt. Domnul maior Bolintin trece apoi la acuzarea lui S. Grosman, despre care spune că este unul din cei mai de seamă gazetari, dar care tocmai din acestă pricină a făcut mai mult rău. A scris articole cu miez, în care în mod fin a căutat să infiltreze în opinia publică ceea ce se ordona de către inamicul cuceritor cu care a avut un angajament mai înainte. Acest angajament reiese că Grosman a figurat în Dosarul Gunther, pe vremea când scria la „Viitorul.” Pentru toți cei din acest dosar va veni vremea pedepsei, adaugă domnul comisar. Apoi analizează articolele acuzatului spre a conchide că s-a făcut vinovat de trădare. La ora trei și jumătate se reiau dezbaterile. Despre Ioan Teodorescu – Arghezi și Dem Teodorescu, comisarul regal spune că sunt două talente remarcabile și că îi pare rău că trebuie să îi acuze, când se gândește că ei ar fi putut să aducă servicii imense țării lor. Îi socotește vinovați prin simplul fapt că primiseră să scrie la gazeta vrăjmașului. Citează apoi articolele lor spre a arăta că prin ele au servit intereselor germane. Astfel articolele în cari se artă că degeaba mai luptă armata română, că nu se servesc decât interesele altora, dacă armata se va retrage în Rusia și altele prin cari îndriguiesc pe comisarul regal să acuze pe cei doi ziariști că au lucrat contra intereselor neamului românesc.”^[3]

Este interesantă pledoaria unuia dintre apărători, ziaristul și avocatul ardelean Radu Rossetti. Cotidianul „Universul” menționează:

„Domnia sa spune că vine în acest proces în întreita calitate de avocat, literat și ziarist, spre a apăra douăzeci de distinși profesioniști din aceste trei categorii. Și nedreptatea se face cu aducerea înaintea Curții Marțiale este așa de mare încât numai așa se explică faptul că pe banca apărării se găsesc naționaliști ca domnul Ganciov, care a suferit atât de la nemți…Această unanimitate de voințe în principiu, rezidă din convingerea tuturor că acuzații nu sunt vinovați de crimele ce li se impută și pentru a împiedica un atentat la libertatea presei. Domnul Rosetti recunoaște că a avut dreptate comisarul regal zicând că odată cu intrarea în război orice reprimare de păreri trebuia să înceteze. Aceasta din punct de vedere a moralei superioare. Dar care este textul de lege care împiedică exprimarea părerilor? Un fapt care poate fi oricât de reprobabil din punct de vedere al moralei, dacă nu este prevăzut de lege ca infracțiune, nu poate fi pedepsit, – a se vedea articolul 10 din codul penal. Așa că de la început toată acuzația nu poate sta în picioare. În continuare domnul Rosetti arată cu câtă lipsă de logică a procedat ordonanța de urmărire, când din mai mulți inși cari scriseseră la Gazeta Bucureștiului „pentru a își câștiga existența” scoate pe uni din cauză pentru acestă considerație iar pe alții îi trimite în judecată. …Darea în judecată a lui Spitzer este absurdă, căci ca fost negustor nu făcuse decât să traducă din nemțește, spre a își câștiga pâinea. Pora nu a făcut decât să scrie răvașe inofensive. Em Cerbu, care își făcuse datoria pe front, fusese adus prizonier de nemți și atunci a intrat în Gazeta Bucureștiului, unde nu a scris decât cronici muzicale. Kramer este specimenul cel mai elocvent al nevinovăției, de două zeci de ani nu face decât să primească anunțuri la ziare și aceeași meseria a exercitat-o și la Gazeta Bucureștiului. Acuzatul Sandu a stat un an și jumătate fără ocupație, ducând-o din greu, a intrat la Gazetă spre a își face meseria pe care o avusese înainte, aceea de a aduce informațiuni de la autorități. Văzând că nu poate da în judecată pentru faptele lor individuale, comisarul regal a recurs la ideea de a îi da în judecată ca complici la crima de a fi conlucrat la instrumentul „Gazeta Bucureștilor” cu care dușmanul își făcea propagandă criminală”^[4]

Unul dintre avocații apărării a invocat în cursul procesului articolul 42 din Convenția de la Haga care preciza că ziariștii nu pot fi încriminați pentru activitatea pe care o desfășoară în timpul ocupației inamice. Nici acest argument nu schimbă cursul procesului.

Ioan Slavici, conform relatărilor din cotidianul „Adevărul,”^[5] se prezintă cu demnitate, și în pledoaria lui, vorbește despre propriile convingeri:

„Dl I. Slavici accentuează, de la început, că a scris la „Gazeta Bucureştilor” din pură convingere. O viaţă întreagă, domnia sa a susţinut acelaşi punct de vedere. Pentru convingerile dumisale politice, a fost tradus, în trecut, în repetate rânduri, pe banca acuzării, fără să dezarmeze însă. Politica ce a preconizat dl Slavici nu e a dumisale, personală, ci a fost politica tradiţională a ţării, al cărei principal aderent a fost marele român Şaguna. Din copilărie declară că a moştenit credinţa în pericolul slav. Întreaga generaţie de patrioţi, care au luptat pentru progresul ţării – Kogălniceanu, Rosetti, Eminescu etc. –, avea acelaşi punct de vedere politic şi, cu toate acestea, nimeni nu poate contesta patriotismul lor. Face istoricul activităţii sale pe tărâmul cultural şi politic. – Astăzi suntem prieteni cu slavii, şi mai ales cu sârbii, iar dl Passici e bun prieten cu dl Brătianu. Adevărat. Dar cine poate şti ce se va întâmpla peste un an sau doi? Istoria faptelor nepetrecute nu o poate scrie nici domnia sa şi nici dl Comisar regal. Dar, continuă dl Slavici, nu mi se face o vină decât pentru că am scris la „Gazeta Bucureştilor”. Oare tot vinovat eram, dacă publicam, în această gazetă, şi „Tatăl nostru”? Se spune că am vândut, în permanent, interesele ţării, şi totuşi, eu am rămas sărac. Unde-i preţul vânzării?!”

Tudor Arghezi are în timpul procesului o atitudine calmă și menționează,, în principal, că așa a considerat, prin scris, că poate să își servească țara. „Îmi însușesc, spunea el, pe de-a-ntregul, declaraţiile, de azi dimineaţă, ale confratelui Dem. Teodorescu, întrucât situaţiile lor sunt aproape identice. Am scris, în timpul neutralităţii, în direcţia în care credeam că ne puteam servi mai temeinic ţara. E curios că măsurile respective se iau, acum, în contra ziariştilor, în loc să se ia în contra oamenilor politici, care au avut alte vederi decât cele ale dlui Brătianu.”

            În ultima zi a procesului, pe data de 8 martie 1919, după șase ore de deliberări, completul Curții marțiale instituite pe lângă Armat a II a hotărăște: „Acuzații D. Karnabat și D.Grossman la condamnați la zece ani recluziune^[6]. Iar acuzații Ioan Slavici, I.N.Teodorescu – Arghezi, și Dem Teodorescu la cinci ani recluziune. Toți ceilalți acuzați sunt achitați^[7].”

            Opinia publică a considerat procesul ca unul nedrept. Vârsta înaintată a lui Slavici, 71 de ani, activitatea acestuia ca patriot român în fostul imperiu hasburgic, lipsa unor elemente materiale ale infracțiunilor prezentate în proces, precum și faptul că procesul s-a adresat doar ziariștilor și nu oamenilor politici care au colaborat cu nemți i-a făcut pe mulți, atunci să spună că justiția nu e oarbă. Cei doi titani ai literaturii române sunt încarcerați la închisoarea Văcărești. Slavici, bătrân și bolnav, suportă greu condițiile de detenție și umilința la care a fost supus. El a afirmat tot timpul că a este nevinovat. După unsprezece luni, la intervenția Reginei Maria, Ioan Slavici este eliberat și trimis în domiciliu forțat la fiica lui în localitatea viilor și vinului, Panciu. Moare după cinci ani, bătrân și bolnav, ocolit de toți confrații. Pentru Tudor Arghezi intervine istoricul Nicolae Iorga. El este grațiat la sfârșitul anului 1919. Așa s-a scris practic prima filă a judecății și chiar a răzbunării pe care cei mulți o cereau pentru ce au suferit în timpul războiului.

            Dacă procesul ziariștilor a reprezentat un eveniment de răsunet care a arătat reacția politică la evenimentele din timpul ocupației, povestea generalului Stan Ștefan Popescu se situează cu certitudine la polul opus, pentru că nu întotdeauna reacțiile sunt la fel.

            Au trecut unsprezece ani și dreptatea așteptată de cei care cereau ca trădătorii și spionii să fie pedepsiți s-a lăsat mult așteptată.

           În articolul anterior se menționa că unele lucruri s-au lămurit parțial odată cu publicarea unor documente din „Lista lui Ghunter” în cotidianul bucureștean „Ordinea”, abia în anul 1930. Ziarul primește documentele secrete și începe să le publice. În numărul din 4 iulie 1930, vede lumina tiparului un articol ce conține un raport al șefului Brigăzii de Siguranță din Constanța, care menționa că în 1916, un maior, pe nume Stan Ștefan Popescu, face spionaj în favoarea Puterilor Centrale. Articolul arată că, în „Lista lui Ghunter”, maiorul Stan Ștefan Popescu era trecut în registrul celor care primeau bani pentru informații, cu diferite sume încasate pentru aceste servicii. Nu trece nici măcar o oră de la publicare și la redacția Ziarului „Ordinea” încep să apară ofițeri activi și în rezervă, care informează pe directorul ziarului, Mihai Burilieanu că, Stan Ștefan Popescu, fost maior în anul 1916 în Constanța, în prezent este general și comandă o divizie a Armatei Române^[8].

Lucian Țugui

 

Despre aceste evenimente istorice prezentate în detaliu,  puteți citi în volumul „Spionii dintre ape – Trădare și colaboraționism în Dobrogea ocupată 1916 – 1918,” publicat în august 2023 la Editura Militară București.

 

[1] Ziarul „Adevărul„nr.10674 din 9 ianuarie 1919, pagina 1, colecția digitală a Bibliotecii Naționale

[2] „Procesul regimului Brătienist” , articol scris de Constantin Mille în ziarul Adevărul, nr.10714 din 25 februarie 1919

[3] Articolul ”Procesul ziariștilor – ziua a VI a”, cotidianul „Universul”, nr.118 din 2 martie 1919, colecția digitală, Biblioteca Universitară Iași

[4]  Articolul ”Procesul ziariștilor – ziua a IX a”, cotidianul „Universul”, nr.122 din 6 martie 1919, colecția digitală, Biblioteca Universitară Iași

[5] Ziarul „Adevărul”, 25 februarie 1919, Colecția digitală a Bibliotecii Naționale.

[6] Recluziune = detenți cu executarea într-o închisoare

[7] Articolul „Procesul ziariștilor – ziua a XIII- a”, cotidianul „Universul”, nr.125 din 8 martie 1919, colecția digitală, Biblioteca Universitară Iași

[8] Traian T. Cepoiu, „Germanofilismul românesc în sfera politicului şi Armatei din perioada Primului Război Mondial”, studiul „Armata română și societatea civilă,” Editura Istros, Pitești 2012, fila 34