VECHIUL INTERES PENTRU ȚINUTUL DOBROGEAN ȘI GURILE DUNĂRII – partea I

🎧 Ascultă articolul "VECHIUL INTERES PENTRU ȚINUTUL DOBROGEAN ȘI GURILE DUNĂRII – partea I"

🔄 Generarea fișierului audio poate dura până la 180 de secunde la prima ascultare.

Viteză:

Istoria este un sertar imens in care au fost depozitate fapte, amintiri, date calendaristice și evenimente. Acest sertar uneori se deschide, pentru a mai scoate la iveală pentru cunoaștere, de sub praful așternut, povești care au marcat locuri cunoscute.

Sertarul care conține evenimentele scrise în acest proiect de cunoaștere a locurilor în care trăim, nu a mai fost deschis de mulți ani. Iar poveștile scoase din praful cronicilor nu sunt scenarii de film, nici legende urbane, ci întâmplări adevărate, care au marcat una din cele mai crude perioade ale timpurilor moderne – anii Primului Război Mondial. Faptele relatate s-au petrecut într-un ținut despre care azi mulți spun – „aici nu se întâmplă nimic”. Este vorba de vechiul oraș Tulcea. Pentru a înțelege premisele care au stat la baza evenimentelor de acum 100 de ani, va trebui trebuie accentuat un fapt cert: Tulcea, gurile Dunării, Dobrogea, au fost de-a lungul veacurilor zone care au trezit interesul multora. Sertarul istoriei arată că acest oraș, teritoriul Deltei Dunării și zonele învecinate, au reprezentat de-a lungul a două mii de ani, dar mai ales în timpurile moderne, o zonă deosebită de interes pentru aspirațiile geopolitice ale diferitelor regate, imperii sau state dezvoltate. Atunci când regii, împărații, sultanii, despoții sau președinții și-au manifestat interesul pentru zona aceasta au venit cu emisari, cu soldați, armate, companii comerciale sau cu spioni pentru a controla interesele din aceste locuri.

Acțiunile militare desfășurate de-a lungul timpului au transformat teritoriul nord dobrogean, în repetate rânduri, într-un teatru de război. Istoria menționează campanii militare antice desfășurate de Darius, fiul lui Histaspe (514 î.H.), Filip al II – lea, rege al Macedoniei și tată a unui celebru cuceritor – Alexandru cel Mare, în anul 399 î.d. H., Burebista, regele dac care a stăpânit ținutul în perioada 55 – 44 î.d. H., și împăratul roman Hadrian în anii 118 și apoi în 124 d. H. Mai târziu, domnitorul Mircea cel Bătrân desfășoară aici campanii militare pentru a stăpâni teritoriul și pentru a cuceri în anul 1404 cetatea Achilea (Chilia), de la nord de Dunăre, ocupată atunci de genovezi.

După trecerea Dobrogei sub dominația otomană, diferiți domnitori din Principatele Române au dus lupte în zona de nord pentru a ataca și slăbi puterea otomană. Astfel, Ioan Vodă cel Cumplit a dus o bătălie la Isaccea în 1574 iar Mihai Viteazu a atacat orașul Babadag în anul 1595[1].

După 461 de ani de ocupație otomană, nordul Dobrogei, în special Dunărea, cu brațele ei la vărsare și teritoriile din deltă, devine o zonă de interes pentru puterile europene aflate în plină expansiune, dar și pentru Rusia Țaristă. Zona prezenta interes datorită unor factori importanți:

Factorul natural, reprezentat de așezarea în imediata apropiere a Dunării o cale navigabilă cu potențial comercial și militar.

Factorul demografic, care a demonstrat de-a lungul timpului că zona poate fi locuită de o populație diversificată etnic, religios și cultural, populație care poate conviețui relativ în liniște.

Factorul economic, care a demonstrat că de-a lungul timpului, resursele naturale au permis populației să beneficieze de avantaje din piscicultură, agricultură, păduri, cariere etc., chiar dacă zona nu a avut o dezvoltare industrială deosebită.

Dar, cel mai important factor rămâne poziționarea în vecinătatea Mării Negre, lângă portul Sulina, ceea ce a permis de-a lungul timpului ca zona să fie o importantă cale de tranzit între Levant, Europa Apuseană și Rusia.

Trec 38 de ani (1878 – 1916) și interesul pentru Dobrogea și gurile Dunării este fructificat în cadrul conflictului militar ce se întinde peste Europa cu o amploare necunoscută până atunci. După victoria Principatelor Române din Războiul de Independență, la Congresele de la San Stefano și Berlin din anul 1878, independența țării este recunoscută cu condiția ca România să cedeze Rusiei trei județe din sudul Basarabiei, iar Rusia să cedeze României Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Este de menționat că Imperiul Țarist nu a avut în componență niciodată Dobrogea, dar după campaniile militare din Războiul de Independență a „uitat” să își retragă trupele din zonă. Basarabia, alt teritoriu românesc, fusese anexată de Rusia prima dată în 1812. România a fost proclamată regat în 1881 iar anul 1883, puterea politică de atunci se îndreaptă – în scopul asigurării unei anumite securități pe continent, către o anumită protecție care putea fi oferită de Germania și astfel aderă la Tripla Alianță a Puterilor Centrale formată din Marile Puteri: Germania, Austro – Ungaria și Italia. La scurt timp după ce Tripla Alianță promovează principiul „păcii armate”, în special prin politica de înarmare a împăratului Germaniei, inițial Franța și Rusia pun la rândul lor bazele unei înțelegeri militare comune. După ce Germania își construiește o flotă de război puternică, Anglia se simte amenințată si aderă la rândul ei la alianța militară dintre Rusia și Franța. Astfel în anul 1890 se pun bazele Triplei Înțelegeri sau a Antantei, celălalt pol militar puternic care va juca un rol covârșitor în conflictele de la începutul secolului XX. Lumea civilizată era pregătită de război.

În acest timp, vreme de aproape 40 de de ani, Dobrogea, și respectiv Statul Român, s-au bucurat de pace, de o oarecare stabilitate și un minim progres. Totuși, aspirațiile de emancipare națională din Balcani, de la începutul secolului XX au fost foarte puternice și au avut un ecou și în această zonă. Sub această influență, vecinii noștri de la sud de Dunăre își câștigă independența și în același an, emit pretenții asupra Dobrogei, considerând că teritoriul le aparține.

Arhivele românești menționează în raportul^[2] nr.513 din 13 iunie 1908 întocmit de diplomatul român Constantin Kogălniceanu către D.A. Sturdza, președinte la acea vreme a Consiliului de Miniștri că: „Generalul bulgar Siracoff, comandant al Garnizoanei Rusciuc a emis indirect pretenții asupra Dobrogei”.

La fel, în vestul Europei, curentul pacifist care este înlocuit de dorința de război. Împăratul german Wilhelm al II-lea proclama fără reținere: „Războiul este inevitabil și necesar”. Care erau afacerile ce stăteau în spatele acestor discursurilor politice sau a propagandei ce începea să se facă simțită în activitățile marilor puteri? Afacerile erau legate de interesele comerciale, revendicările teritoriale, problemele naționale și rivalitățile coloniale. Evenimentul petrecut la 20 iunie 1914 declanșează un război ale cărui premise se prefigura mai de mult. La Sarajevo este asasinat Franz Ferdinand, prințul moștenitor al Austro –Ungariei. Asasinul este un student sârb, membru al unei grupări intitulate „Mâna Neagră”. Imperiul Austro – Ungar consideră crima un act de ofensă deosebită și, după o lună de zile, la 28 iulie 2014, îi declară război Serbiei. Potrivit alianțelor militare încheiate anterior, imediat Germania intră în război de partea Austro –Ungariei. Rusia care se autodeclarase „protectoarea popoarelor din Balcani” se alătură Serbiei împreună cu Grecia și Japonia. Turcia și Bulgaria trec de partea Austro–Ungariei. Începe o conflagrație mondială care se va numi inițial „Marele Război”. Acesta este titlul care ar fi definit conflagrația și azi dacă, nu ar fi început un alt „mare război” tot în Europa, după douăzeci de ani.

România anului 1914 se dovedește a fi nepregătită, în primul rând politic, în a aborda războiul. Politica externă a țării de la momentul recunoașterii independenței a oscilat între cele două alianțe militare. Regele Carol al României (22 mai 1866 – 10 octombrie 1914) descendent al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, german prin naștere, catolic în credință, reuşeşte să încheie un tratat cu Tripla Alianță în 1883 – secret ca document, până în anul 1914. Prin tratatul încheiat în condiții secrete încerca să facă pace în jurul teritoriului său şi să aducă prosperitatea planului de dezvoltare şi afirmare a ţării sale. Tratatul urmărea, în primul rând, obținerea unei protecții față de Rusia Țaristă, vecinul puternic al României. Însă nu toți erau de acord cu regele și anul 1914 găsește clasa politică din România divizată. Grupul majoritar al politicienilor și marea majoritatea opiniei publice se manifesta favorabil Antantei, refuzând o înțelegere cu Tripla Alianță, datorită acțiunilor Austro – Ungariei din spațiul transilvănean, în defavoarea preferințelor casei regale. Cei mai mulți voiau Ardealul înapoi și considerau că o poziționare de parte Antantei va împlini acest deziderat.

În anul începerii războiului evenimentele se succedau cu repeziciune și România simțea presiunea luării unei hotărâri privind implicarea militară. Regele Carol I întrunește Consiliul de Coroană și, în perioada 23 iulie – 3 august 1914 se dezbat propuneri privind implicarea statului într-un război care se presupunea că se va stinge repede, dar care ulterior a luat proporții. Ca urmare a divizării din clasa politică, în Consiliu de Coroană se hotărăște ca România să se poziționeze într-o neutralitate armată timp de doi ani.

Și astfel, sertarul imens al istoriei depozitează file despre acțiunile forțelor militare în a influența statul român în perioada neutralității. Diferite manevre invizibile au fost desfășurate pentru ca cei care conduceau România atunci să treacă de o parte sau alta a marilor puteri. În acest mod, pe întreg teritoriul unde locuiau românii se desfășoară primele acțiuni ample și moderne de spionaj pe care istoria le-a depozitat, iar azi ies la iveală după mai bine de 100 de ani. Analiza acestor acțiuni arată că ceea ce se întâmpla acum un secol în România nu diferă foarte mult cu ceea ce se întâmplă azi tot în aceleași locuri.

În materialul viitor vom prezenta modul în care, în timpul Primului Război Mondial, un general german străbate Dobrogea.

Lucian Țugui

[1] Constantin Cioroiu, Călători la Pontul Euxin, Editura Sport Turism, București 1984, paginile 12 – 18

[2] Arhivele Naționale Române, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond „Problema 21”1878 – 1913, volumul 89, fila 178