Despre începuturile creștinismului în teritoriul dobrogean

O scurtă privire istorică asupra începuturilor creștinismului arată că, teritoriul nord dobrogean, ținutul unde astăzi este așezat județul Tulcea, este un loc unde au trăit și și-au dat viața mulți martiri creștini. Atunci când a pătruns în Dobrogea, creștinismul nu avea un nume împărțit ca azi. Nu existau creștini ortodocși, catolici, luterani, penticostali, baptiști, etc. Ei nu s-au recomandat cu aceste denumiri, pentru simplu fapt că, se numeau doar creștini și aveau cu ei ceea ce afirma unul din martirii primului secol, evanghelistul Iuda: „credința dată sfinților odată pentru totdeauna[1]”.

Informații legate de pătrunderea creștinismului în Dobrogea sunt extrase din mai multe surse istorice: scrieri, descoperiri arheologice, mărturii, care s-au transmis în timp, etc. Astfel, din punct de vedere al izvoarelor scrise, o perioadă bine conturată de datele istorice cu mai multe referințe folositoare, reprezintă perioada împăratului roman Dioclețian. Acesta a domnit în Imperiu Roman de Est, în perioada 1 aprilie 286 – 1 mai 305 (d. Hristos). Împăratul este cunoscut în istorie ca cel care a generat „Marea Persecuție” sau „Persecuția lui Dioclețian[2]”. El a încercat să reformeze viața religioasă din imperiu, prin reactivarea vechilor religii, în principal a cultului lui Jupiter, care, în urma decretelor imperiale,  devine obligatoriu pentru toți supușii. Adversar al lui Dumnezeu, Dioclețian a emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor, drepturi pe care aceștia le câștigaseră anterior în imperiu. Edictele cereau creștinilor să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică, printre care închinarea la statuile zeilor din temple și aducerea de jertfe acestora. Mai târziu, edictele vizau clerul creștin și impuneau sacrificii universale, prin care toți locuitorii imperiului urmau să facă sacrificii zeilor „oficiali”. Persecuția a variat în intensitate pe cuprinsul teritoriului imperiului roman. Cea mai indulgentă formă de persecuție a fost în Galia și Britannia, unde doar prima parte a edictului a fost aplicată. Cea mai acerbă persecuție a fost în provinciile orientale. Această asuprire este ultima din seria celor zece prigoane profețite de Mântuitorul Isus Hristos, care anunța biserica din Smirna că „o să aibă un necaz de zece zile”[3].

Teritoriul actual al Dobrogei fusese separat de Dioclețian, de Moesia Inferior și transformat în provincie separată, sub numele de Scythia – cu reședința în orașul Tomis (actualul oraș Constanța), aparținând diocezei Tracia . Teritoriul era apărat de două legiuni, cu garnizoanele la Noviodunum și Troesmis (orașul Isaccea și comuna Turcoaia). Beneficiind de un puternic sprijin armat, cezarul controlează militar această provincie și continuă și aici acțiunile de eliminare a creștinilor. Astfel, din porunca împăratului, la Durostorum, în sudul Dobrogei (Scythia) au fost uciși, în anul 298 (d. Hristos), cincizeci și trei de militari creștini din armata romană, pentru că au refuzat sa mai aducă jertfe zeilor si împăratului.

În cetatea Halmyris, actuala localitate tulceană Murighiol, au fost aduși în exil, în anii 290-303 după Hristos doi creștini, Epictet și Astion. Inițial, cei doi au fost exilați din Nicomedia, reședința inițială a lui Dioclețian, de pe teritoriul Turciei de astăzi, fiind considerați de împărat periculoși pentru lumea păgâna de acolo. Au venit în așezarea vicus classicorum[4], lângă Halmyris. Aici au propovăduit credința creștină,  iar evanghelizarea lor a fost însoțită de semne și minuni. După 17 ani de evanghelizări in acea zonă, din Scytia, peste 1000 de păgâni s-au întors la Dumnezeu. Inscripțiile descoperite în cetatea Halmyris, arată faptul că generalul roman Latronianus i-a arestat și le-a cerut sa aducă ofrandă zeilor. Când cei doi creștini au refuzat, i-a biciuit și schingiuit timp de 30 de zile, după care, în data de 08 iulie 303 i-a decapitat pe amândoi. Osemintele lor și inscripții despre activitatea și martirajul lor au fost descoperite în bazilica creștină din cetatea Halmyris, în timpul săpăturilor arheologice, din anul 2001, realizate de Institutul de Tracologie București, în colaborare cu Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.

În anul 300 (d. Hristos) a fost ucis, pentru credința în Isus Hristos, episcopul Efrem din Tomis, conducătorul bisericii locale[5]. Dacă izvoarele istorice ar fi consemnat cu de-amănuntul tot martirajul suferit de creștini, exemplele ar fi putut continua. Totuși, există puține date cunoscute despre mulțimea de oameni, buni creștini, care și-au părăsit avutul, au fost bătuți, schingiuiți și omorâți pentru credința lor.  Astăzi nu există pietre funerare pentru toți sau pergamente scrise, ca omul modern să poată înțelege pe deplin, cum această religie s-a clădit pe graiul martirilor.

Prigonitorul de atunci, Dioclețian, avea în familia sa  mai mulți creștini, printre care soția și una din fiice. La palat era înconjurat de creștinii din rândul slujitorilor și ai demnitarilor. Asta nu l-a împiedicat ca în acel an (303) să emită patru decrete împotriva creștinilor[6], în care se poruncea distrugerea tuturor clădirilor bisericești, destituirea creștinilor din administrație și armata, întemnițarea conducătorilor creștini și confiscarea literaturii religioase. În urma acestor acte legislative, s-a declanșat un val de persecuții greu de imaginat asupra unor oameni nevinovați, pe tot teritoriul Imperiului Roman.

În Dobrogea, persecuția creștinilor continuă și în timpul împăratului roman Licinius. Între anii 320 – 323 (d. Hristos) sunt omorâți episcopii Gordian și Titus, în Tomis (orașul Constanța). Din aceeași perioadă datează și martirizarea celor patru creștini de la Niculițel, din județul Tulcea: Zoticos, Halos, Kamasis și Philipps. Osemintele lor precum și inscripțiile despre martiraj au fost descoperite, în anul 1971, la ruinele bazilicii creștine, ce datează din jurul anilor 400 (d. Hristos). Cercetările arată că au fost martirizați în cetatea Noviodunum, care este poziționată la circa 10 km de Niculițel, pe malul Dunării. Sub mormântul lor s-au descoperit alți doi martiri creștini necunoscuți, care probabil datează dintr-o perioadă de persecuție anterioară.

Ultimul martir creștin din antichitate, despre care există referințe istorice, este ostașul roman Emilian, fiul lui Sabbațian, prefectul din Durostorum[7]. Emilian a fost ars pe rug la 18 iulie 362 (d. Hristos), deoarece a distrus cu un ciocan idolii dintr-un templu păgân din localitate. A fost condamnat și executat în timpul împăratului roman Iulian Apostatul, 361-363 (d. Hristos), numit așa datorită faptului că s-a lepădat de creștinism[8]. Aceste mențiuni ale izvoarelor istorice sunt necesare pentru a arăta ce a însemnat credința creștină pentru Dobrogea antică. De fapt, ce înseamnă creștinismul? De ce au fost omorâți oamenii în Dobrogea, în Europa, în Asia? De ce continuă azi oamenii să fie martiri pe tot pământul, pentru aceeași cauză?

Cuvântul „creștin”, definit de dicționarul Webster’s[9], denumește termenul de creștin ca: „o persoană care crede în Isus Hristos sau în religia bazată pe învățăturile lui Isus”. Este un punct de plecare, care poate comunica, într-o oarecare măsură adevărul biblic[10], cu privire la ceea ce înseamnă să fii creștin. În Biblie, în cartea Faptele Apostolilor, este utilizat de trei ori termenul de „creștin”. În biserica nou formată din Antiohia, pe teritoriul Turciei de astăzi, cei care l-au urmat pe Isus Hristos, printre care și Saul din Tars, care va fi cunoscut mai târziu ca apostolul Pavel, au fost denumiți cu acest apelativ. Au fost numiți așa pentru ca aveau credința propovăduită de Isus, vorbeau ca Isus și se străduiau sa facă faptele Învățătorului lor. La fel ca și Isus, creștinii de atunci au fost prigoniți, și o parte din ei omorâți. De-a lungul istoriei Bisericii Creștine, cei care nu s-au abătut de la aceste principii au fost martirizați si prigoniți potrivit afirmației Mântuitorului Isus Hristos[11]. „ Dar, mai înainte de toate acestea, își vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi și în temnițe, ducându-vă la împărați și la dregători, pentru numele Meu.”

După domnia lui Iulian Apostatul, persecuțiile în Scytia se opresc. Religia creștină a pătruns și s-a consolidat pe mărturia unor oameni care, au vrut sa trăiască și sa mărturisească credința la fel ca Isus Hristos. Biserica înființată în aceste teritorii se organizează și devine o instituție. Împăratul bizantin Zenon (474 – 491) acordă tuturor orașelor cu titlul de „polis”, dreptul de a avea un episcop creștin propriu. Pe teritoriul județului Tulcea se înființează 6 episcopate din cele 15 existente în Scytia. Sunt menționate episcopate în localitățile sau zonele de astăzi: Tulcea, Mahmudia. Murighiol, Capul Doloșmanu, Isaccea, Turcoaia. In anul 602, stăpânirea bizantină din Dobrogea se prăbușește. După romani vin și cuceresc teritoriul triburile slave, apoi cele proto-bulgare. Bulgarii vor controla ținutul Dobrogei, pâna în anul 971. Împăratul bizantin Vasile al II – lea Bulgaroctonul sau „omorâtorul de bulgari”, care domnește între anii 976 – 1025, readuce Dobrogea în componența imperiului. Dobrogea este reorganizată în anul 1020 și primește denumirea de Paradunavon[12]. Rămâne în stăpânirea bizantină până în secolul doisprezece.

De la Constantin I până în secolul XII, istoria universală menționează două personalități creștine născute  în Dobrogea, personalități care au marcat nu numai comunitatea creștină, ci au produs schimbări în întreaga lume. În jurul anului 360[13], pe valea Casimcei, pe teritoriul județului Tulcea, se naște Ioan Casian, cel care va fi hirotonisit ca diacon de Ioan Crisostom, cunoscut ca și Sfântul Ioan „Gură de Aur”, pe vremea când acesta era episcop al Constantinopolului. Ioan Casian a fost crescut pe valea Casimcei[14] de călugărul Gherman, de la care și primește învățătură creștină. Învață limba latină și limba greacă și pornește într-o lungă călătorie, pentru a propovădui creștinismul. După escale la Ierusalim, pe valea Nilului, la Roma, după moartea lui Ioan Gura de Aur, în anul 407 pleacă în ținutul galilor, pentru a lucra ca misionar. Este autorul a trei cărți cu învățăminte creștine.

În anul 470 se naște, în Dobrogea, viitorul preot Dionisie Exiguul[15] care fixează cronologia erei creștine. El ia în calcul, pentru prima oară, ca punct de plecare pentru numerotarea anilor, nașterea Domnului Isus Hristos, pe care Îl denumește: „începutul nădejdii noastre”. Această dată o ia în calcul de la anul 754 de la întemeierea Romei. Cronologia propusă de el a fost adoptată întâi de Italia, în secolul VII, apoi de Anglia în secolul VIII, ulterior fiind folosită de toată lumea civilizată. Dionisie Exiguul moare in jurul anului 545 (d. Hristos).

După anul 1036, Dobrogea este invadată și cotropită de triburile pecenege[16]. Pentru locuitorii de aici începe o perioadă de instabilitate, frământări și suferințe. Se ridică diferiți conducători militari și fostul teritoriu Paradunavon se împarte în trei ținuturi distincte[17].

În anul 1185, frații Asan, Ioan și Petru se răscoală și întemeiază imperiul Asăneștilor, în care includ și Dobrogea. Mai târziu, în anul 1260, în urma unor incursiuni militare, hanul tătar Nogai pune stăpânire pe această zonă. Pentru a contracara acțiunile Hoardei de Aur a tătarilor, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea, aduce în ținut, între anii 1262 – 1264, circa 10 000 de turci selgiucizi. Acest trib, din teritoriile Asiei, își așează tabăra în orașul Babadag, pentru a ține piept ofensivei tătare. Influența musulmană din acea perioadă este prezentă și astăzi în orașul modern Babadag, pe teritoriul căruia trăiesc circa patru mii de musulmani, care resping credința creștină.

În anul 1346, unul dintre conducătorii cumani din zonă se folosește de o conjunctură matrimonială și își consolidează puterea militară și politică. El se numește Dobrotici și preia conducerea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Numele lui este folosit pentru a denumi zona, care apoi preia denumirea de Dobrogea, denumire folosită și azi. Mai târziu, domnitorul român Mircea cel Bătrân (1359 – 1418) revendică și alipește Dobrogea la Țara Românească. Apoi Ștefan cel Mare (1457 – 1504) stăpânește o parte din ținut, în special cetățile de la nord de Dunăre. Pentru acea perioadă, nu există multe mențiuni istorice referitoare la viața creștină.

Urmează o perioadă grea pentru creștinii din Dobrogea. Din anul 1416, turcii cuceresc și transformă ținutul în raia[18]. Turcii și tătarii musulmani îi consideră pe creștini ghiauri[19], ale căror drepturi, inclusiv religioase, sunt îngrădite timp de 416 ani. Războiul de Independență din anul 1877 și pacea din 1878 aduc Dobrogea, din nou, în spațiul creștin românesc. De atunci, se produc schimbări semnificative în viața socială, economică și religioasă a cetățenilor din Dobrogea.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Lucian Țugui

[1] Citatul aparține evanghelistului Iuda, nu apostolului Iuda Iscarioteanul și este din Biblia Ortodoxă Sinodală, 1882, Cartea Iuda, versetul 3.

[2] Timotei D. Barnes,  „Legislația împotriva creștinilor”(1968)

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, Traducerea Cornilescu , 1988, Cartea Apocalipsa, cap.2

[4] Satul marinarilor

[5] Valeriu Andreiescu, „Curs de istorie bisericească universală”, București, 1990.

[6] Valeriu Andreiescu, ibidem

[7] Florin Constantiniu,  „O istorie sinceră a poporului român” – Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

[8] Valeriu Andreiescu, ibidem

[9] Webster 1913 – Dicționar explicativ al limbii engleze

[10] Biblia, prin cele 27 cărți din Noul Testament, reprezintă cel mai important izvor de informații despre  Mântuitorul Isus Hristos

[11] [11] Biblia Ortodoxă Sinodală, 1982, Cartea Evanghelistului Luca capitolul 21 versetul 12

[12] Dex: Parastion (Paradunavorum), temă bizantină cu un accentuat caracter militar, înființată la sfârșitul sec. 11, după recucerirea de către bizantini a teritoriului  de la Dunărea de Jos. Cuprindea Dobrogea și nord estul  Bulgariei, cu centrul la Durostorum.

[13] Ioan M. Bota, „Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre”, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.

[14] În anul 1912 arheologul Vasile Pârvan a descoperit în Valea Casimcei, la locul cunoscut azi sub numele de Peștera sfântului Ioan Casian, o inscripție grecească care a fost pusă în legătură cu Ioan Casian, relație confirmată de indicii descoperite în scrierile teologului originar din aceste ținuturi.

[15] In traducere, Dionisie cel Smerit

[16] Una din mărturiile lăsate in timp este denumirea comunei aflată la in nordul județului Tulcea pe malul Dunării, comună care se numește Pecineaga

[17] Tatos, Sacea și Setslav

[18] Numele de „raia” provine din limba turcă şi are înţeles de turmă, gloată, supus, şi prin extensie provincie sau teritoriu al împărăţiei otomane.

[19] Dex.- ghiaur,  poreclă șovină dată în trecut de turci celor de altă religie decât cea mahomedană (atribuită în special creștinilor)