Pagini de istorie neștiute. Schița unui portret de comandant

Autorul prezentului material ne invită la o cercetare istorică. Dr. Adrian Marian, lector universitar la Facultatea de Drept, Universitatea ”Bogdan Vodă” Cluj-Napoca, ne prezintă detaliat și documentat, o pagină de istorie mai puțin știută, pagina  formării profesionale a unui aparat represiv,  care s-a evidențiat mai bine în perioada anilor de dictatură comunistă – Miliția din Republica Populară Română. Materialul, bine documentat, conține și referințe despre Poliția Română, în alte intervale istorice decât perioada comunistă.

Pentru cei care, de-a lungul timpului au vizionat filme de propagandă ca „Împușcături sub clar de lună”, realizat în 1977, sau filmele din seria comisarului Roman (Comisarul Mihai Roman este un comisar de poliție fictiv interpretat de actorul Ilarion Ciobanu în filmele „Conspirația” (1972), „Cu mâinile curate” (1972), „Ultimul cartuș” (1973), „Departe de Tipperary” (1973) și „Capcana” (1973)),  și nu numai pentru ei, materialul prezentat de dl. Adrian Marian, invită cititorii la o cercetare istorică pentru a face o distincție între propagandă și realitate istorică.

 

1. Comuniștii au făcut din „lepra” școlii, directorul ei

            Prezentul material nu îndrăzneşte a se pretinde un studiu istoric, ci mai ales o invitaţie la cercetarea istoriei.  Primul enciclopedist recunoscut al neamului, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldavie”, ne dă cuvintele şi încrederea în motivaţia noastră; “Iubirea de ţară mă îndeamnă şi-mi porunceşte să laud neamul în care m-am născut şi să pun în bună lumină pe locuitorii acestui pământ de unde mă trag. Pe de altă parte iubirea de adevăr se opune şi mă împiedică să laud lucruri pe care dreapta judecată mă îndeamnă să le critic. Cred că este mai bine pentru ţară să fie puse deschis sub ochii locuitorilor ei mulţimea de păcate pe care le au, decât să se lase amăgiţi cu linguşiri amăgitoare şi prin dezvinovăţiri iscusite şi astfel să fie încredinţaţi că tot ceea ce fac ei, fac bine, în vreme ce toată lumea care are moravuri mai alese critică asemenea purtări.” Am ales să aduc azi în fața cititorilor o pagină mai puțin cunoscută de istorie în care să prezint lucruri neștiute despre Poliția Română, care de altfel, nu are în acest moment o monografie care să stea la baza unor evaluări pentru viitor. În schimb, despre această instituției, au fost publicate diferite studii istorice, de altfel, unele cu valoare deosebită. Referitor la aceste lipsuri, tocmai unul dintre autorii unui consistent tratat „Din istoria Politiei Române” dl. Florin Şinca, recunoaste că: „O istorie a Agiei, Poliţiei şi Miliţiei ne lipseste. Ea zace încă în arhive prăfuite, în dosare necercetate, în însemnări  demult date uitării, în memorii nepublicate, în documente şi fotografii îngălbenite de vreme… Lucrările despre Agia şi Poliţia Română, cele până in 1949, când spune adio unei instituţii de un veac şi zicem un bun venit, silit, Miliţiei – sunt foarte rare.”(Şinca Florin, Din Istoria Poliţiei Române, pag.15).

            Dacă autorul mai sus citat a realizat lucrări remarcabile despre istoria Poliţiei Române, cu referire de înţeles, în special la situaţia din vechiul Regat, despre istoria Politiei Romane din Transilvania studiile sunt şi mai puţine. Mai mult decât atât, materialele apărute despre istoria învăţământul poliţenesc românesc în general şi în special cel din Transilvania sunt cu atât mai mult aşteptate, ceea ce credem că motivează demersul nostru.

            „După Unirea Principatelor, în ţara noastră pentru pregătirea ofiţerilor au existat şcoli militare ( de ofiţeri) ca Şcoala fiilor de militari, trei şcoli de ofiţeri ( infanterie, cavalerie, geniu) şcoli speciale(de aplicaţii), şcoli pregătitoare de ofiţeri în rezervă şi şcoli pentru ofiţeri proveniţi din subofiţeri. Şcolile pentru subofiţeri au apărut mai tarziu, prima în 1895, celelalte în 1908 şi 1910 cu structuri organizatorice supuse unor modificări frecvente” – notau Anton V. , Morar V.  în  Invatamantul militar orădean 1919-1998, p.21.

1. POLIŢIA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA

Până în 1848 în Transilvania structurile pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice, pentru urmărirea şi cercetarea infractorilor, au funcţionat în subordinea municipalităţilor oraşelor şi târgurilor. Poliţia de stat s-a creat după 1849 prin constituirea unor organe separate în mediul urban şi cel rural. Guvernatorul Transilvaniei, printr-o publicaţie din 15.11.1848, face cunoscut că au fost înfiinţate în oraşe „Căpitănate” care aveau ca atribuţii principale menţinerea ordinii, păcii şi moralităţii, apărarea siguranţei persoanelor şi a bunurilor acestora.

Poliţia a luat fiinţă în Transilvania în anul 1851, când Ministerul de Interne chesaro-crăiesc i-a stabilit răspunderile. În toată perioada dualismului austro-ungar se revine la vechea formă de organizare a poliţiei: cea cu atribuţii în mediul urban nu era poliţie de stat, ea fiind subordonată Consiliului Orăşenesc. După intrarea României în Război împotriva Austro-Ungariei, în vederea eliberării Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia habsburgică, efectivele Ministerului de Interne, îndeosebi cele poliţieneşti şi ale jan­darmeriei au avut o participare activă ală­turi de armată, la înfăptuirea idealului unităţii naţionale.

Odată cu Marea Unire au avut loc și masacre împotriva românilor

Actele de teroare instituite la finele Primului Război Mondial, care au culminat cu masacrul de la Beliş și Târgu Lăpuș, i-au convins pe con­ducătorii mişcării naţionale a românilor de necesitatea constituirii unor programe proprii de ordine şi informaţii, denumite Gărzile Naţionale. Acestea erau menite a apăra populaţia românească majoritară împotriva elementelor naţionalist-şovine ungare, a realiza ordinea internă în teritoriul eliberat de ele şi a asigura securitatea marilor întruniri populare în favoarea unirii. Ele erau formate în special din militari români reîntorşi de pe front, dar şi din muncitori, ţărani, meseriaşi şi intelectuali care s-au înscris de bunăvoie. Aceste Gărzi Naţionale au îndeplinit rolul unei ade­vărate poliţii în condiţii specifice.

La Cluj, efectivele Gărzii Naţionale s-au ridicat la 72 ofiţeri şi 571 soldaţi. Primul comandant al tuturor gărzilor naţionale române din Transilvania şi Ungaria a fost maiorul Alexandru Vlad, înlocuit ulterior cu fruntaşul unionist român Ştefan Cicio Pop. Colaborarea dintre gărzile naţionale ale românilor, maghiarilor şi germanilor a fost tulburată de încercarea unor comandanţi, mai ales maghiari, de a-şi impune punctele de vedere. La Cluj, generalul Ziegler, comandantul gărzii maghiare, a cerut ofiţerilor români să depună jurământul de credinţă guvernului de la Budapesta. La 3 noiembrie 1918 ei au demonstrat pe străzile Clujului, cântând imnul „Deşteaptă-te, române!”, purtând un steag vechi românesc, ţinut ascuns de la 1848 în clopotniţa unei biserici române de la Cluj, în faţa căruia au depus jurământul solemn pentru Consiliul Naţional Român Central.

Gărzile Naţionale şi Secţia Militară Secretă au continuat să funcţioneze şi după 1 Decembrie 1918, asigurând ordi­nea internă, siguranţa publică şi activi­tatea de informaţii şi contrainformaţii în teritoriul românesc eliberat de sub domi­naţia austro-ungară. La 24 decembrie 1918, trupele române au intrat în Cluj. Unităţile militare care au trecut Carpaţii erau organizate într-un Comandament al Trupelor din Transilvania cu sediul la Sibiu. Treptat s-au constituit în oraşe şi târguri formaţiuni de poliţie, în care au intrat membri ai gărzilor naţionale, inte­lectuali şi militari reîntorşi de pe front.

În cadrul Comandamentului Trupelor din Transilvania au funcţionat în această perioadă: Biroul Informaţiilor, Serviciul Siguranţei, Biroul de Contrainformaţii, organe de pretorat şi jandarmerie. În 1919 s-a organizat în Transilvania un serviciu de siguranţă românească şi unităţi poliţieneşti în toate oraşele transilvane. Pentru coordonarea activităţii unităţilor de poliţie şi de siguranţă s-a constituit Subdirectoratul General al Poliţiei şi Siguranţei cu sediul la Cluj.

 

Apariţia Miliţiei şi a şcolilor de profil din Transilvania

           Cedarea la Yalta a Europei răsăritene şi comunizarea României a însemnat pentru funcţionarii Regatului României o tragedie,  în mod deosebit pentru militarii şi poliţiştii români. Furia s-a îndereptat în special împotriva poliţiştilor, pentru că ei au fost implicaţi în descoperirea şi luarea măsurilor legale împotriva celor care nu acţionau conform legilor, inclusiv cei din  Partidul Comunist Roman, partid care era scos în afara legii.

Sosise vremea răzbunării. „Elita Poliţiei Române interbelice a sfîrşit în puscărie , domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în uitare, umilinţă, ruină financiară…Toţi foştii poliţişti au fost anchetaţi , scotociţi în arhive de NKVD, storşi de informaţii, înşelaţi, li s-au confiscat averile şi casele, soţiile au ajuns pe drumuri, au avut de dus în spate stigmatul poliţiei burgheze, iar cei care au scăpat au fost urmăriţi tot restul zilelor  (Şinca Florin,  Martirii Poliţiei Romane, p.198).

           La 9 ianuarie 1945 Uniunea Sovietică, care s-a comportat cu ţara noilor aliaţi ca şi pe un pământ cucerit, a impus Guvernului român să reducă efectivele poliţieneşti, fapt care a produs mari nemulţumiri şi îngrijorare în randul acestor funcţionari. În breasla poliţienească   domneşte o adevarata panică. Noua echipă din fruntea Poliţiei Romane era bulversată, întrucât multiplele obligaţii de serviciu ce le incumbă în momentul de faţă nu-şi vor mai găsi executarea. (Pelin Mihai s.a. pag.159) Din personalul Poliţiei de 16394 oameni, (la 23 august 1944), au fost eliminați din sistem 12354  (Şinca F. p.66) adică 75 % din total și asta doar în primii ani de comunism, până în 1948. Ulterior epurarea a fost totală şi s-a trecut la nimicirea fostului personal poliţienesc, care a fost lichidat fizic, întemniţat sau în cel mai bun caz ostracizat social.

            Noua putere află imediat că profesiunea de poliţist nu este una politică, ci una tehnică iar situaţia operativă cerea cu disperare, mai ales în cazul situaţiilor tensionale şi conflictuale din toată ţara, cadre de poliţie/miliţie care să asigure ordinea publică şi să sprijine instaurarea noii puteri. Astfel, în baza Decretului nr. 25/1949 de înfiinţare a Miliţiei se organizezaă şcoli pregătitoare de miliţieni în oraşe capitale de regiuni şi în zona transilvană la Cluj, Timisoara, Sibiu, Oradea. (Arhivele Nationale ale României, Fondul Judetean Cluj). Durata învăţământului era de 3 luni, iar admiterea urmărea verificarea nivelului    politico-cultural al candidatului şi consta dintr-o examinare scrisă urmată de una orală, care verifica nivelul de cultură generală.  Mai ales această ultimă probă a alimentat cu umor un folclor referitor la admiterea în miliţie care a răzbătut până în contemporaneitate.  „In 1951, la doi ani după înfiintarea Miliţiei doar 1,2 % din ofiterii de poliţie se mai regăseau în noul corp profesional.”(Şinca Florin,  Martirii Poliţiei Romane,p.198)

1. Schiţă de portret al unui şef de şcoală de miliţie. „Lepra” școlii a ajuns comandant, și-a dat afară profesorii sau i-a trimis în pușcărie.

        Fără să mai repetăm lucruri cunoscute despre calitatea îndoielnică a primelor generaţii de miliţieni, dar reiterând adevărul că o profesiune specializată ca şi aceea de poliţist impune implacabil un nivel al competenţelor, vom schiţa un studiu de caz subînţelegând în subsidiar comentariile şi generalizările care ar putea fi generate. Prin Ordinul Ministerului de Interne nr. 1007 din 01.01.1966 se înfiinţează Şcoala de Subofiţeri Militari cu sediul in judeţul Arad, regiunea Banat subordonată Direcţiei Generale a Miliţiei, formată din 198 funcţii din care 79 de ofiţeri, 44 de subofiţeri şi 75 de angajaţi civili.

            Primul şef al acestei şcolii nou înfiinţate.

            Pavelescu Constantin a urmat patru clase in Predeal si Bucuresti si cursuri liceale in Iasi si Bucuresti. ”Fiind mai mult preocupat de activităţi distractive a lipsit nemotivat de la cursuri , fapt pentru care a fost  odată exmatriculat. In august 1944 a intrat voluntar la şcoala de ofiţeri de infanterie pe care a urmat-o in localităţile Zărnești şi Sibiu până în 1946 când a fost înaintat la gradul de sublocotenent si repartizat comandant de pluton la Regimentul 2 Infanterie din Divizia Tudor Vladimirescu. A fost apreciat la început cu rezultate bune, dar apoi a dovedit delăsare în muncă, datorită faptului că în viaţa particulară avea comportare necorespunzătoare, petrecându-şi timpul cu jocul de cărţi , băutură, şi relaţii cu diferite femei. Pentru aceste motive a fost  trecut în rezervă la 2 septembrie 1947.” (Arhivele CNSAS, www.cnsas.ro, DMRU 7385, vol. 3)

            Dar  partidul comunist avea nevoie de oameni de încredere pe care îi lua de pe unde apuca. Conform aceloraşi surse, la 28 februarie 1948 a fost rechemat în cadrele active şi trimis să urmeze un curs de educatori politici la Breaza, cu durata de şase luni. După absolvirea acestui curs a îndeplinit funcţia de locţiitor politic de companie şi apoi locțiitor de batalion, în cadrul şcolii de subofiţeri miliție, întâi de la Găeşti şi apoi la Oradea unde, personajul nostru înregistrează o fantastică metamorfoză, obţinând doar rezultate bune şi foarte bune.

            Exact în aceeaşi perioadă începea cea mai sinistră experienţă umană din lagărul comunist şi din întreaga Europă: reeducarea studenţilor şi tinerilor intelectuali români, oroare cunoscută în istorie drept „Fenomenul Piteşti”. Soljeniţîn declara că asemenea torturi şi degradare umană nu s-au înregistrat nici în Gulag, iar supravieţuitorii evrei ai lagărelor naziste, care aveau o altă opţiune politică ca şi cetăţeni români şi au ajuns în închisorile comuniste, au depus mărturie că erau mai bine trataţi în lagăre.

            De la locţiitor politic, Constantin Pavelescu a sărit la funcţia de şef de catedră, fiind notat de către şefii săi ca bine pregătit din punct de vedere politic, militar şi cu frumoase cunoştinţe de cultură genera. In timp ce tânărul nostru, fost element antisocial, dar acum comunist zburdalnic, urca pe scările ierarhiei miliţeneşti, corpul profesional al agenţilor şi ofiţerilor era  distrus fizic în toate puşcăriile ţării şi în special la Penitenciarul Făgăraş.

              De la 1 octombrie 1963, după desfiinţarea Şcolii de subofiţeri M.A.I. Oradea,  a fost promovat  locţiitor șef de serviciu Miliţie Oraş Oradea. Deloc de neglijat este că, din momentul în care se înregimentează în partid, Constantin Pavelescu  este apreciat doar laudativ în nota de cunoaştere și are origini sociale sănătoase, atât el cât şi soţia. Singurul lui frate şi singura soră a  sotiei sunt si ei membri ai partidului comunist. ( Arhivele CNSAS, www.cnsas.ro 7385 003, fila 075-099.) O noua generaţie de lideri şi o altfel de elită se năştea în ţara noastră.

           In cartea sa, „De ce este România altfel ?”, istoricul Lucian Boia arăta că România a intrat în lagărul comunist cu cei mai puţini membri de partid, dar a ieşit in anul 1989 din sistemul socialist, avand cel mai mare procentaj de comunisti din rândul populației din toate țările comuniste.

    

Aspecte de viaţă din şcolile de poliţie transilvănene

            La 1 ianuarie 1919 lua fiinţă la Sibiu Şcoala Poliţiei Urbane şi de Detectivi care, în luna mai a aceluiaşi an, dădea poliţiei transilvane prima sa promoţie de absolvenţi. Ulterior, şcoala se mută la Cluj şi funcţionează până la data de 4 aprilie 1920. Revista „Realitatea ilustrată” în numărul din 31 iulie 1935 scria că „din iniţiativa domnului Chestor Vasile E. Pulca s-a înfiinţat la Cluj o şcoală de dresaj pentru câinii poliţişti, precum şi o şcoală modernă de poliţie pentru agenţi”.

 

Şcoala de Formare a Agenţilor Poliţiei Urbane pregătea un grup de poliţişti cliclişti şi motociclişti, precum şi poliţişti carabinieri, apţi a face faţă provocărilor străzii.

 

 

 

 

            Este de remarcat faptul că, la şcolile de poliţie interbelice din Transilvania, exigenţa şi regimul erau la cote ridicate ale timpului. De exemplu, trimiterea elevilor in Consiliile de Disciplină se poate face pentru următoarele cazuri:

            – îndărătnicie la studii şi incapacitate constantă;

            – purtare rea obişnuită;

            – indisciplină;

            – minciună repetată şi furt;

            -joc de cărţi şi viciul beţiei;

            – lipsa repetată fără voie de la şcoală, oricare ar fi durata ei; (Anton V., Morar V.,p-33)

           Componenta educaţiei religioase era la mare rang. „La apelurile de dimineaţă şi seară se vor spune rugăciunea şcolii, iar la aşezarea şi scularea de la masă rugăciunile militare obişnuite.  Duminica şi sărbătorile religioase pevăzute în Monitorul Oastei nu se va ţine curs, elevii vor fi împărţiţi în grupe şi vor fi trimişi sub comandă la bisericele ce au coruri.” (idem).

            Surprinzătoare similitudini există peste timp între sistemele de admitere. Astfel, proba medicală şi fizică nu se cotau cu note, ci cu calificativul Admis sau Respins, probele fiind eliminatorii ca şi în ziua de azi. Pentru a fi admis, candidatul trebuia sa treacă minimum trei probe. „Proba fizică se compunea din proba de 100 m viteză cu barem 14 sec., proba de 1000 de m cu barem 3 min şi 45 sec., săritura în înaltime min 1,10 m, aruncarea grenandei min. 30 m.” (Anton V., Morar V.,p-151) Interesant de propus tinerilor de astăzi aceste bareme. După susţinerea probelor eliminatorii urma proba scrisă, care constă într-o lucrare de cunoştinţe politice şi una de cunoştinţe generale, cu două subiecte la alegere, corespunzătoare plafonului minim de studii. În ceea ce priveşte  a treia probă,  proba orală, era cea care urmărea determinarea şi înţelegerea posibilităţilor de formare ale viitorului cadru didactic.” (idem).

            Evoluţia calitativă a personalului a fost de netăgăduit. Pentru a nu extinde comentariile vom proceda tot la o exemplificar. Ultimul comandant al Şcolii Ministerului de Interne din Oradea a fost gen de divizie (r) Mihuleac T. Emil, doctor in drept din 1968 la Facultatea de Drept Bucuresti şi profesor la Colegiul National de Apărare in anii 90.

              În timp, corpul poliţienesc a devenit tot mai specializat, din păcate  negativ, grevat în același timp de sarcini extraprofesionale, tocmai pentru a spijini politica de partid, ceea ce a atras un grad ridicat de resentiment pe de o parte, iar pe de altă parte neglijarea eforturilor de a –şi modela imaginea publică instituţională.. Din aceste cauze s-au produs tragedii spontane în decembrie 1989, provocate de populaţia revoltată sau chiar de militari din alte structuri, la Cugir, Odorheiul Secuiesc şi mai ales Sibiu. Cadre din MAI au fost agresate sau chiar vătămate cu sălbăticie, fără a avea vreo vină directă, ci doar pentru că reprezentau un aparat urât, perceput drept terorizant de către populaţie , incapabil să se mai poată impune publicului în eforturile duse împotriva infractionalităţii reale. De aceia, după schimbarea regimului comunist, primele birouri de presă şi ofiteri de Relaţii Publice ale instituţiilor publice au fost ale noii Poliţii Romane, cu scopul de a mai diminua efectul negativ al imaginii. Dar această activitate nu era nouă pentru poliție. Aceste eforturi se făceau și înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. În activitatea de îmbunătăţirea imaginii şi cea de comunicare publică avem în perioada interbelică bune exemple. Existau reviste, panouri de afişaj, metode de comunicare care erau eficiente şi de mare audienţă. Este impresionant numarul de profesori universitari şi oameni de cultură care semnau articole în revistele politienesti şi el poate fi verificat la orice sediu al Arhivelor Nationale. Menţionăm că activitatea de păstrare şi arhivare a acestor eforuri  editoriale se făcea mult mai serios decât în zilele noastre, când multe reviste care s-au editat nu s-au mai păstrat.

            În breasla presei se recunoaste adesea că presa din perioada interbelică nu era din punct de vedere al calităţii scrisului cu nimic mai prejos decat cea de astazi, ci dimpotriva. La presa polițienească de atunci se remarcă atitudinea, lipsa de obedienţă, ţinuta limbajului folosit şi utilitatea mesajului. Ne permitem să dăm un singur exemplu din Poliţia clujeană a anului 1923:

                       

Obrăznicia fără seamăn a vameşilor  şi  „manierele”  poliţieneşti

            Nu de mult,  ministerul de finanţe a dat un ordin circular către toate oficiile de vamă din ţară, prin care se punea în vedere vameşilor că, în raporturile lor cu publicul, trebuie să aibă o purtare cuviincioasă. Circulara dă instrucţiuni precise funcţionarilor de vamă, făcându-i atenţi că trebuie să se poarte cuviincios cu publicul în toate ocaziile, să dea informaţii cu bunăvoinţă şi să procedeze la îndeplinirea formelor vamale cu toată culanţa. Acei cari, după publicarea dispoziţiilor de mai sus, vor continua a avea o purtare necuviincioasă şi rău voitoare, erau avertizaţi cu aspre pedepse…      Nu putem trece însă pe lângă acest fapt, fără să ne gândim că aceleaşi lucruri se petrec, într-o largă măsură, şi-n poliţie. Sunt funcţionari sau agenţi de poliţie – şi, din nefericire, sunt mulţi – cari în raporturile lor cu publicul, au o purtare mai mult decât necuviincioasă.

            Şi dacă măsura ministerului de finanţe era necesară, fiindcă acolo publicul străin de la vamă începe a cunoaşte o ţară, ea este tot aşa de necesară în poliţie, pentru aceleaşi motive. Străinul care ne vizitează, are cu autoritatea statului aceste puncte de contact: vama şi poliţia; şi oricum de corect s-ar purta funcţionarii de vamă, după ordonanţa ministrului de finanţe, dacă poliţia va continua să fie instituţie de teroare publică din punct de vedere al ineficienţei, nu putem nădăjdui într-o reputaţie mai bună.

            În aceeaşi măsură în care trebuie să ne îngrijim de buna reputaţie a ţării în străinătate, este necesar să purtăm de grijă şi de respectarea drepturilor cetăţeneşti. Ministerul de interne ar putea găsi un bun exemplu în măsura ministerului de finanţe, pedepsind aspru orice purtare necuviincioasă a funcţionarilor de poliţie faţă de public. Este dureros că astăzi, când pretindem că suntem o ţară civilizată, să fim nevoiţi a recurge la măsuri de represiune în conştiinţa funcţionarilor, simţul datoriei, respectul şi demnitatea misiunii pe care o au a o îndeplini; dar mai durerors este să se continue cu actuala stare de lucruri, cu mentalitatea barbară care gradează instituţiile şi le dezorganizează. Poliţia trebuie să fie restabilită în drepturile ei de autoritate, şi aceasta nu se poate face, din nefericire, decât cu energice măsuri de corecţie pentru toţi acei ce o dezonorează prin purtarea lor…                    

            Progresul, pe care îl dorim cu toţii nu poate veni decât dintr-o educaţie sistematică şi energică. …. Opera de purificare trebuie să vină de sus. Ministerul de interne urmând exemplul ministerului de finanţe, va face o faptă bună şi va avea dreptul la recunoştinţa publicului şi a poliţiştilor, cari se simt rău pe drept cuvânt, în tovărăşia celor netrebnici.

                                                                                                                                                                                                                                                Georgiu Chendi, 1923

În loc de încheiere

Actualmente în Ardeal functionează Şcoala de Agenţi de Poliţie “Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca,  care a fost înfiinţată în baza Ordinului MAI nr. I/0540 emis la data de 01.05.2004 şi care face parte din reţeaua de învăţământ a Ministerului Afacerilor Interne. Patronul spiritual al şcolii este Septimiu Mureşan (1874-1926), fost prefect şi sef al Poliţiei Judeţului Cluj. Acesta a înfiinţat peste 100 de şcoli româneşti, a reformat aparatul poliţienesc, a fost decorat cu 11 medalii pentru merite în serviciu, printre care „Steaua României” în grad de Comandor şi „Coroana României”. Școala clujeană a fost prima din MAI şi multă vreme singura, care a primit titlul de Şcoală Europeană, titlu reconfirmat pentru a doua în 2014, şi de asemenea a fost laureată cu mai multe certificate de management al calităţii.

Împreună cu Școala de Agenti de Politie  „Vasile Lascăr ” Câmpina, mai veche și mai mare decât aceea de la Cluj, se încearcă păstrarea unui anumit standard profesional, lucru destul de greu de realizat și aceasta, nu din cauza strădaniei și voinței profesorilor, conducătorilor din aceste școli ci, în special, din cauza unor cauze subiective care țin mai mult de organizare. Ar fi recomandat să reprezinte subiecte separate de discuție în viitor, dar am aminti, propune analizei, cele mai importante cauze. Prima, cea mai mare și cea mai gravă problemă a Poliției Române este calitatea oamenilor care intră în sistemul. Actualmente se perpetuează cel mai rudimentar sistem de admitere, din Europa, din datele obținute chiar din întreaga lume civilizată, și mai ales din Istoria Poliției Române. Chiar dacă și așa, reușesc să fie admiși tineri valoroși în aceste școli, timpul de școlarizare a fost redus la mai mult de jumătate, de la doi ani la nouă luni, iar nivelul de salarizare al instructorilor din școli este sub nivelul altor structure ceea ce nu este de natură a stimula cei mai buni profesionisti să vină și să rămână în școli.

Pentru a rămâne în spiritul acestei publicații sperăm că problemele deloc ușoare cu care se confruntă învățământul polițienesc din România se vor rezolva și vor deveni… aproape uitate.

                                                                      Colonelul în rezervă Adrian Marian este doctor în drept și este lector în cadrul Facultații de Drept, Universitatea „Bogdan Vodă” Cluj-Napoca

 

Referinţe bibliografice:

1. Arhivele Nationale ale României, Fondul Judetean Cluj, Scoala Mil. Cluj, Dos. Nr.2
2. Anton Vasile, Morar Vasile, Invatamantul militar orădean 1919-1998, Tradiţii şi actualitate, Editura Papyrus Oradea, 1998
3. Şinca Florin Din Istoria Poliţiei Române Vol I Intre onoare şi obedienţă, Editura RCR Print, Bucuresti 2006
4. Şinca Florin,  Martirii Poliţiei Romane, RCR Editorial, Bucureşti, 2014
5. Pelin Mihai s.a. Cartea albă a Securităţii, Serviciul Roman de informatii, Bucuresti 2007
6. *** www.cnsas.ro 7385 003fila 075-099.pdf
7. *** Politia clujeană, serie noua, nr.11, martie, 1995