Formațiunea 0971 Tulcea: istoria ascunsă a Fermei Horticole

În data de 4 iulie 1956, ziarul „Dobrogea Nouă” prezenta, pe prima pagină, sub titlul „Asigură materia primă pentru conserve de legume și fructe”[1], o amplă relatare despre realizările importante ale orașului Tulcea. Una dintre acestea era strâns legată de ferma horticolă aflată în imediata vecinătate a orașului. Autorul, rămas anonim, scria:

„Ferma horticolă din orașul Tulcea, cu un teren cultivabil de circa 1.400 ha, este creată cu scopul de a asigura materia primă necesară fabricii de conserve de legume și fructe „Dunărea”. Având îndrumarea permanentă a organizației de bază, a conducerii și cu sprijinul inginerilor și tehnicienilor agricoli, muncitorii de la fermă au aplicat întocmai regulile agrotehnice pentru a mări neîncetat producția. Printre primele produse furnizate fabricii „Dunărea” pentru a produce conserve se numără mazăre păstăi, castraveți cornișoni, dovlecei în floare, fasole păstăi, morcovi și ceapă, totalizând 196 tone. Din fructe s-au predat până acum căpșuni, piersice, cireșe și caise în greutate de 5,5 tone. Cifrele arătate trebuie socotite numai un început față de cantitățile masive ce urmează a fi livrate pe măsură ce se vor coace roșiile, ardeii, vinetele, bamele și altele. Munca întregului colectiv a făcut ca planul pe semestrul I la producția globală să fie depășit cu 13,1 la sută. Fruntașă la recoltarea produselor legumicole este secția I-a, condusă de comunistul Roman Ștefan, care a realizat sarcina de plan de la începutul anului și până la 15 iulie a.c. în proporție de 143,25 la sută. Elanul cu care au muncit și continuă să muncească a făcut ca cele mai mari realizări din cadrul acestei secții să le obțină brigăzile conduse de maiștrii legumicoli Ciolacu Toader, Moloșag Constantin, Teodorov Nicola și Bufei Dumitru. Cât cuprinzi cu ochii pe întinsele suprafețe ale fermei horticole se muncește intens la prășitul sau culesul legumelor și paralel cu aceasta la recoltatul și treieratul păioaselor. Oamenii muncii de aici sunt hotărâți să înscrie noi succese în lunile ce urmează”.

Un articol elogios, consacrat marilor realizări ale vremii. Presa perioadei publica aproape exclusiv materiale de această factură, întrucât sistemul propagandistic urmărea scopuri bine definite, având ca obiectiv îndoctrinarea cititorilor. În articol sunt menționați „fruntașii” comuniști, sunt enumerate câteva nume, iar ultima propoziție exprimă hotărârea oamenilor muncii de a obține noi succese în viitor. Pentru un cititor obișnuit, afirmația părea perfect normală în tonul laudativ al articolului. Pentru cei care știau însă cum stăteau lucrurile în realitate, formularea era cel puțin ciudată. Asta deoarece ferma horticolă din Tulcea purta, încă din 1956, denumirea de „Formațiunea 0971 Tulcea, Grupa «D»[2]”, aflată în subordinea Ministerului de Interne. Și sub această titulatură criptică se ascundea, în realitate, o instituție specifică statului represiv comunist: colonia de muncă. Iar în coloniile de muncă, unde oamenii sunt internați fără voia lor, nu există acea „hotărâre de a înscrie noi succese în lunile ce urmează”. Astăzi, după aproape 70 de ani, cititorului îi este greu să înțeleagă sensul acestor afirmații fără a cunoaște ce erau, de fapt, aceste colonii.

Unitățile și coloniile de muncă au reprezentat unul dintre principalele instrumente represive utilizate de regimul comunist împotriva opozanților politici și a persoanelor considerate „dușmani ai regimului”. Aceste lagăre au fost create prin Decretul nr. 6/1950, sub pretextul „reeducării elementelor dușmănoase Republicii Populare Române”. Formulările vagi ale decretului permiteau însă tot felul de interpretări, pentru a îi putea integra ușor în așa zisul context juridic pe toți cei considerați ostili construcției socialismului, chiar și în lipsa unor fapte încadrabile drept infracțiuni.

Caracterul abuziv al sistemului era accentuat de procedura de internare. Decizia nu aparținea instanțelor de judecată, ci Ministerului de Interne, pe baza anchetelor realizate de Securitate sau Miliție. Detenția administrativă putea varia între șase luni și doi ani, cu posibilitatea prelungirii până la cinci ani, fără ca perioada anchetei să fie inclusă în termenul stabilit.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952, unitățile de muncă au fost reorganizate sub forma coloniilor de muncă, măsura fiind însoțită și de reglementarea domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă. Internările erau aprobate de o comisie aflată sub controlul direct al Ministerului Afacerilor Interne, din care făceau parte importante cadre ale aparatului represiv comunist de atunci, între care ministrul adjunct al Internelor Gheorghe Pintilie și ofițerii de miliție și securitate Alexandru Nicolschi,  Aurel Corin, Francisc Butica, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn și Iosif Erdei[3].

Spectrul persoanelor vizate au fost extins progresiv[4]. Pe lângă persoanele acuzate că răspândeau informații considerate ostile regimului, erau incluși foști membri ai partidelor democratice și fasciste, persoane suspectate de legături cu Occidentul, opozanți ai colectivizării, lideri religioși incomozi, rudele celor refugiați în străinătate sau deținuți considerați insuficient „reeducați”. În acest mod, coloniile de muncă au devenit un instrument de control social și politic exercitat asupra unor categorii foarte largi ale populației considerate ostile regimului.

În urma unui proiect[5] inițiat și pus în practică de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost puse la dispoziția celor interesați documente relevante din arhivele fostei Securități, documente care dezvăluie existența a ceea ce am putea numi „pușcăriile de lângă noi”. Astfel aflăm că și micul oraș dobrogean Tulcea a făcut parte din mecanismul represiv instituit de regimul comunist împotriva celor considerați incomozi sau ostili sistemului.

Documentele arată că ferma care în trecut aparținuse unui onest gospodar bulgar, Ivan Singirliu, expulzat din Dobrogea[6], a fost transformată într-un spațiu împrejmuit cu sârmă ghimpată, destinat internării forțate a celor obligați să muncească pentru realizarea planurilor economice ale statului. Dincolo de limbajul propagandistic al epocii, locul devenise o colonie de muncă integrată în sistemul represiv administrat de Ministerul de Interne.

Potrivit documentului de înființare[7], la 15 mai 1956, prin ordin al M.A.I. și al Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, a fost creată Colonia 0971 Tulcea, având rolul de a asigura forță de muncă pentru Ferma Horticolă Tulcea și pentru I.E.M.S.-ul local. Colonia a fost organizată pe terenul fermei horticole, care a pus la dispoziție clădiri pentru birouri și spații de cazare destinate deținuților. Primul comandant a fost căpitanul Filip A. Ion, înlocuit la 19 iunie 1956 de căpitanul Fizula Refic, în timp ce Filip a rămas locțiitor pentru pază și regim.

Colonia era organizată în trei secții: două pentru femei și una pentru bărbați, deținuții fiind condamnați pentru diverse infracțiuni. Secțiile purtau denumiri numerice și erau amplasate în diferite puncte din apropierea orașului Tulcea și a localității Malcoci.

Secția I, condusă de lt. maj. Șeicu Grigore, era amplasată pe malul Dunării, în apropierea Fabricii de Făină de Pește Tulcea (ruinele acestei fabrici pot fi văzute și azi – n.a.) Deținuții erau cazați într-un șopron compartimentat în patru dormitoare, cu o capacitate totală de aproximativ 450 de persoane, fiind folosiți exclusiv la sortarea stufului destinat exportului.

Secția a II-a, aflată pe teritoriul fermei horticole și condusă de plutonierul Dănilă Ștefan, era destinată femeilor folosite la muncile agricole. Spațiul era împrejmuit cu sârmă ghimpată dispusă pe trei rânduri de pari înalți de aproximativ doi metri. În interior se aflau dormitoare, infirmerie, birouri și spații gospodărești necesare funcționării coloniei.Avea capacitatea de a interna 250 de deținute.

O organizare asemănătoare avea și Secția a III-a, condusă de lt. maj. Aur Gheorghe, unde erau internate aproximativ 300 de femei.

Întreaga colonie era păzită de militari în termen dotați cu arme ZB și pistoale-mitralieră Orița. Lagărul dispunea de o mică uzină electrică proprie, iar în caz de avarie iluminatul era asigurat cu felinare. Hrana deținuților era distribuită conform normelor Direcției Generale a Penitenciarelor, aprovizionarea fiind realizată din orașul Tulcea. Deși fiecare secție avea legături telefonice, colonia nu dispunea de mijloace proprii de transport, utilizând vehiculele beneficiarilor.

În caz de revoltă, intervenția se realiza conform planurilor de apărare stabilite de administrația penitenciară. Asistența medicală era asigurată în cadrul coloniei pentru cazurile ușoare, iar bolnavii grav erau transferați la Spitalul Tulcea.

Potrivit documentelor[8] publicate de C.N.S.A.S., regimul de muncă din coloniile de muncă era extrem de dur. Deținuții erau utilizați la munci grele, desfășurate cu mijloace rudimentare și în condiții improprii. Normele stabilite erau adesea imposibil de realizat, iar condițiile de trai erau marcate de frig, supraaglomerare, alimentație insuficientă și lipsa îngrijirilor medicale. Violența fizică și psihologică făcea parte din realitatea cotidiană a acestor locuri, iar mortalitatea era ridicată. Cei decedați erau îngropați, de multe ori, în morminte anonime sau gropi comune.

Chiar și dincolo de sârma ghimpată, cei internați continuau să fie considerați un pericol pentru regim. La scurt timp după înființarea coloniei, Direcția Regională a Securității Statului a deschis „Dosarul de evidență pe obiectiv al Coloniei M.A.I. Tulcea”, document care relevă preocuparea permanentă a Securității pentru supravegherea deținuților și a personalului civil implicat în activitatea fermei horticole.

În raportul[9] întocmit de locotenentul Arvente Ilie se arăta că, din cauza contactului permanent dintre deținuți și personalul civil, exista riscul ca aceștia să stabilească legături considerate ostile regimului. Documentul insistă asupra posibilității organizării unor acțiuni „dușmănoase”, a răspândirii de zvonuri sau a menținerii unor contacte cu exteriorul. De asemenea, raportul menționa prezența în colonie a unor foști legionari, membri P.N.Ț. și P.N.L., precum și a unor persoane considerate „contrarevoluționare”, ceea ce justifica, în viziunea Securității, dezvoltarea unei rețele informative formate atât din deținuți, cât și din cadrele coloniei.

Colonia de muncă a operat la Tulcea timp de câțiva ani. Din păcate atât sursele orale cât și documentele scrise nu precizează cât timp. Estimativ, este posibil ca penitenciarul de muncă să funcționeze până la amnistia generală din 1964[10].

Documentele cercetate[11] păstrează și astăzi zeci de liste cu persoane internate la Tulcea. Dincolo de statistici și evidențe administrative, acestea reprezintă destine individuale strivite de mecanismul represiv. Evocarea lor nominală nu ar aduce, probabil, niciun folos celor dispăruți sau familiilor acestora. Ceea ce rămâne important este faptul că acești oameni au trăit, au muncit și, în unele cazuri, au murit în cadrul Fermei Horticole Tulcea, transformată pentru o perioadă într-un spațiu al detenției și muncii forțate.

Internarea în unitățile și coloniile de muncă avea să fie considerată abuzivă chiar de către autoritățile comuniste, la sfârșitul anilor 1960, atunci când, la solicitarea Partidului Comunist Român, a fost declanșată o anchetă privind activitatea aparatului represiv. Documentele rezultate în urma investigației inițiate prin Hotărârea Plenarei P.C.R. din iunie 1967 constatau că sistemul internărilor administrative încălcase atât Constituția, cât și norme juridice elementare.

Ancheta din anii 1967–1968 evidenția ceea ce autorii raportului numeau „ușurința gravă” cu care era decisă, uneori într-o singură zi, soarta a sute de oameni, prin măsuri administrative nesupuse niciunui control juridic real. Datele prezentate erau elocvente: dintre cele peste 22.000 de persoane internate în unități de muncă din România, între 1950 și 1954, majoritatea covârșitoare fusese privată de libertate fără o justificare legală solidă. Mii de persoane au fost eliberate fără să mai fie trimise în justiție, iar multe dintre cele anchetate nu au fost niciodată condamnate. Dar, nimeni dintre cei implicați în aceste „ușurințe grave” nu au fost trași la răspundere.

Lucian Țugui

 

 

 

[1] „Asigură materia primă pentru conserve de legume și fructe”, în Dobrogea Nouă, anul IX, nr. 2492, 4 iulie 1956, p. 1

[2] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii , Fond Documentar, dosar nr. 10078, fil. 3-7

[3] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), Fond Documentar, dosar nr. 55, volum nr. 53, partea a II-a

[4]  Categoriile de persoane vizate pentru a fi trimise în colonii de muncă au fost detaliate în Ordinul M.A.I. nr. 100/1950 şi completate prin HCM nr. 1554/1952.

[5] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, „Deciziile de internare în unități și colonii de muncă”, disponibil online la: CNSAS – Colonii de muncă,

[6] Lucian Țugui, „Dobrogea în strâmtoarea secolului XX”, Constanța, Ex Ponto 2026, p.211-222

[7] Ibidem

[8] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, „Deciziile de internare în unități și colonii de muncă”, disponibil online la: CNSAS – Colonii de muncă

[9] Ibidem, fila 2

[10] Amnistia și grațierea din 1964 au reprezentat eliberarea aproape totală a deținuților politici din închisorile comuniste din România. Aceasta a fost finalizată prin Decretul nr. 310/1964.

[11] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, „Deciziile de internare în unități și colonii de muncă”, documente din ancheta P.C.R. din anii 1967–1968, disponibil online la: CNSAS – Colonii de muncă