Pagini de istorie mai puțin cunoscute: Kilia, refugiul românilor liberi.

Chilia Veche, sau Achillea, așa cum era cunoscută în antichitate, azi este cea mai mare așezare rurală din Delta Dunării. Situată la 66 de km de municipiul Tulcea, localitatea este spațiul în care locuiesc acum români, lipoveni, ucrainieni, rromi, turci, maghiari, germani, tătari, evrei, ruși, într-o zonă geografică inedită. Dar, pe lângă ineditul peisajelor deltaice ce o înconjoară, ineditul istoriei zonei este fabulos. De ce, pentru că azi, poate puțini cunosc faptul că, aici s-au adăpostit românii liberi.

 

Cu o zi înainte de ajunul sărbătoriri nașterii Mântuitorului, în anul 1916, Tulcea – micul oraș de la intrarea în Delta Dunării, își schimbă înfățișarea, la fel ca o femeie tânără și veselă îmbrăcată elegant care, brusc, devine văduvă și se îmbracă în haine ponosite de doliu. La 22 decembrie străzile orașului sunt ocupate de o coaliție armată înfricoșătoare. Soldați nemți, turci, dar mai ales bulgari, ocupă tot orașul și tot teritoriul de uscat al Dobrogei. Restul județului, partea cu ape, Delta Dunării, nu vor reuși să îl ocupe niciodată. Atunci începea cea mai sângeroasă și cruntă perioadă din istoria modernă a urbei.

Grosul trupelor de ocupație era format din soldați bulgari. Corpul de armată bulgar, component al Armatei a III-a, era format din nouă regimente conduse de colonelul Nicolai N. Mihailoff, fostul prefect al poliției din capitala Sofia. Acesta a îndeplinit pentru scurtă vreme rolul de comandant militar al orașului Tulcea. Armata bulgară s-a cantonat prima dată în cazarma Regimentului 33 Infanterie Tulcea, cazarmă pe care ulterior aceleași trupele au distrus-o. Arhivele istorice au păstrat puține documente din  perioadă de ocupație din Dobrogea. Însă o fotografie făcută din turla bisericii cu ceas din orașul Tulcea surprinde foarte bine parada făcută de trupele militare străine într-o zonă centrală a orașului. În planul apropiat al imaginii se vede o casă care a rămas și azi[1] în picioare. Este casa fostului avocat și ulterior senator pe viață – Nicolae Georgescu. Din cărămidă, construită pe două niveluri pe o structură solidă, casa beneficiază de un balcon generos delimitat de o balustradă din fier forjat. La parter are încăperi mari cu ferestre acoperite cu obloane de lemn. De aici din balconul avocatului Georgescu, între steagurile armatelor de ocupație, ofițeri se adresează unei mulțimi de localnici aduse cu forța la paradă. Între vorbitori și mulțimea adunată, o companie de infanterie bulgară supraveghează populația.

Două documente autentice relatează momentul intrării armatelor străine în oraș și fac câteva referiri la modul în care comandanții militari au gestionat noul teritoriu ocupat. Primul document este realizat de către un ofițer al armatei române, colonelul Marin Ionescu-Dobrogianul, numit comandant al Regimentului 73 Infanterie, primul corp militar care a cantonat în Tulcea în perioada 1 noiembrie 1918 – 20 august 1920[2], după ce armatele Puterilor Centrale au părăsit Dobrogea. Colonelul Ionescu, un reputat geograf și un istoric pasionat al Dobrogei are dorința de a cerceta obiectiv activitățile armatelor de ocupație din oraș, pentru a publica, menționează el[3],  un document istoric pentru civilizație.

„Oraşul Tulcea a fost ocupat de armata bulgară în ziua de 22 Decembrie 1916, la orele 3.20. Prima patrulă era comandată de locotenentul Nanof. Comandant militar al oraşului a fost numit colonelul Mihailof, care lucra sub ordinele generalului Colef. Trupele ce s-au stabilit în oraş au fost: Regimentul 6 şi 11 de marş; Regimentele 69, 73 şi 82 de infanterie; Regimentele 3, 6 şi 9 de cavalerie şi Regimentul 1 de Artilerie”

Intrarea armatei bulgare în oraș s-a făcut cu un anumit ceremonial: Comandantul bulgar dă ordin ca toată populația să iasă în stradă și bisericile să tragă clopotele de sărbătoare. Ofițerii bulgari supravegheau atent ordinul dat, pentru ca populația să se conformeze și să înțeleagă că pentru oraș începe o nouă orânduire. Însă un preot ortodox refuză să execute ordinul comandantului. Patapie Lebedev, preot la Biserica „Acoperământul Maicii Domnului,” cere clopotarilor să nu tragă clopotele. Unul dintrei clopotari cu care avea un conflict mai vechi se duce repede și îl pârăște bulgarilor. Biserica unde s-au petrecut aceste evenimente se poate vedea și azi în cartierul „Comorofca” pe strada „Eroilor”. Preotul Patapie avea atunci treizeci și unu de ani. A fost un gest de curaj care nu a rămas nepedepsit. Este prima persoană din orașul Tulcea care a fost arestată de armatele de ocupație[4]. Preotul Lebedev este trimis în Bulgaria și încarcerat în lagărul „Kirdjali”. Aici a fost închis alături de pictorul român Nicolae Tonita, care fusese luat prizonier în luptele din septembrie 1916 de la Turtucaia. Preotul reușește să supraviețuiască tratamentului inuman din lagăr și se întoarce la familie, în parohie, unde mai trăiește doar opt ani. Strada „Eroilor” a primit această denumire, deoarece în imediata vecinătate a Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului” este aplasat „Cimitirul Eroilor”. Pe această stradă a locuit și a slujit Patapie Lebedev, care nu a fost soldat dar și-a găsit locul printre eroi. Prin lagărele bulgărești din Primul Război Mondial, potrivit documentelor de arhivă, au trecut 21187 de prizonieri români.[5] Doi dintre ei, pictorul Nicolae Tonitza și poetul și scriitorul George Topârceanu, prin pânzele și scrierile lor, au adus un aport semnificativ culturii românești. Amândoi au supraviețuit condițiilor grele din prizonierat. După război George Topărceanu publică tristele amintiri din lagăr în volumul „Memorii de Război”[6]. Impactul dureros al vieții de prizonier îl determină și pe Tonitza să picteze celebrul tablou „Convoi de prizonieri” aflat azi în colecția Muzeului Național de Istorie a României. Arestarea preotului Lebedev a fost primul act de forță prin care ocupanții au transmis un mesaj populației. Au urmat și altele, mult mai crunte.

Pentru a putea controla viața urbei, comandanții bulgari au schimbat, chiar de la venire, administrația locală. În scurtă vreme au fost înlocuiți toți cei care desfășurau anumite funcții, pornind de la primar până la corpul profesoral.

Anterior intrării armatelor în oraș, fosta administrație locală, în frunte cu  prefectul român a părăsit orașul cu destinația Kilia (Chilia) Veche, ultima comună urbană amplasată pe malul drept al Dunării, pe brațul Chilia. Chilia Veche, sau Ahileea, cum era cunoscută în antichitate, este cea mai veche așezare omenească menționată din Delta Dunării. Localitatea situată la circa șaizeci și șase de kilometrii de orașul Tulcea, a fost a bizantinilor, a bulgarilor, a voievodului dobrogean Dobrotici, a genovezilor, a lui Mircea cel Bătrân, a turcilor, a rușilor iar din 1878 este retrocedată odată cu întreaga Dobroge statului român.

În anul 1916, când o mare parte din teritoriul României este cotropit de armate străine, Chilia Veche este capitala românilor liberi din sud estul țării. În noaptea friguroasă de 7 spre 8 decembrie 1916, șlepul „Penelopa” și alte ambarcațiuni civile însoțite de întreaga flotă militară românească de atunci [7] pleacă din portul Tulcea către Chilia Veche. Autoritățile și militarii au plecat pe Dunăre cu tot ce au putut să strângă în grabă pentru a se salva din calea inamicului. Județul Tulcea era condus atunci de prefectul George Șerban, care a fost numit reprezentant al guvernului în teritoriu de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal nr.186 din 29 ianuarie 1915.[8] Nu au rămas fotografii cu el și  se cunosc puține aspecte din activitatea lui anterioară. Ziarul constănțean „Dobrogea Jună” îl descrie în anul 1918 în termeni meritorii: „Prefectura de Tulcea a fost încredințată ultimului ei titular din preziua războiului, domnului Gheorghe Șerban. Fostul decan al baroului tulcean e o veche cunoștință a Dobrogei June. Avocat distins, om integru, voință hotărâtă și bun cunoscător al oamenilor și nevoilor acelui district, domnul Șerban, în primul și scurtul său prefectorat nu a avut timpul necesar să dea întreaga măsură a aptitudinilor sale de administrator”[9]. În perioada războiului nu se menționează nimic despre familia lui. Arhivele istorice arată însă că, în război, a jucat un rol important în conducerea românilor liberi alături de comandanții militari, în special alături de căpitanul comandor Ioan Coandă.

George Șerban și-a început mandatul cu doi ani înainte de evenimentele povestite chiar în timpul în care județul Tulcea a primit neutralitatea primilor ani din război ca și restul țării. Multe frământări politice, agitații din partea etnicilor bulgari, spectrul comitagiilor[10] și măsurile impuse împotriva supușilor străini au făcut ca perioada celor doi ani să fie plină de evenimente. Dar nici una dintre aceste situații nu a fost ca cea referitoare la organizarea evacuării administrației și cetățenilor din cale inamicului. La începutul lunii decembrie 1918, când armatele Puterilor Centrale înaintau spre nordul Dobrogei, George Șerban organizează evacuarea.

Plecarea lor nu a fost simplă și a urmat instrucțiunile ministrului de interne în exercițiu Alexandru Constantinescu. În ordinul secret nr.445[11] se preciza că vor fi evacuați „toți cei care sunt sub drapel” sau toți care fac parte dintr-un element al armatei. Instrucțiunile delegau prefecții în a organiza tot ce poate fi transportat din calea inamicului și precizau rutele de deplasare. Evacuarea către Chilia Veche s-a făcut rapid. Destinația finală, conform rutelor impuse de guvernul din exil, ar fi fost Iașul, locul unde s-a mutat, după ocupație, capitala țării.

De frica bulgarilor și a nemților, au plecat în mod organizat atunci sute de oameni. Restul celor care au fugit în număr foarte mare, au căutat metode proprii de a naviga pe canalele deltei cu tot ce au putut să ia cu ei. În câteva zile singura „insulă” de pământ românesc rămasă neocupată de inamici era în sud-estul țării și era întinsă pe ape și pe grinduri. Satele Caraorman, C.A. Rosetti, Sfântul Gheorghe de deltă, Periprava și comunele urbane Sulina și Chilia au format zona liberă românească cu capitala la Kilia, așa cum este menționată în documentele vremii.

Istoria menționează faptul că, din Tulcea au plecat spre Kilia în refugiu: prefectul Gheorghe Șerban, singur fără familie. Nu se știe nimic despre familia lui, dacă a fost în Tulcea sau dacă plecase mai înainte la Iași. Constantin Negară, șef de birou al prefecturii, împreună cu patru membrii din familie, arhivarul prefecturii, Ioan Ciorapciu, împreună cu cinci membrii ai familiei, și Ștefan Iorgulescu, inginer constructor al județului, singur, fără familie. Din poliției, sau din politzia, așa cum este menționată în documentele oficiale, șeful poliției de atunci, Constantin Țigău, Polițaiul orașului Tulcea. Polițaiul orașului reprezenta termenul prin care era denumit atunci șeful poliției. Constantin Țigău prezintă o figură aparte în istoria tulceană. Șeful poliției reușește să facă o impresie bună în perioada războiului, iar mai târziu este ales prefectul județului[12] în două mandate în perioada 28 ianuarie 1922 – 31 martie 1926 și 15 noiembrie 1933 – 28 decembrie 1937. Istoria menționează că a fost un om cinstit și s-a ocupat ca prefect, printre multe altele, să construiască peste o sută de școli în județ și să refacă multe edificii distruse în război. Odată cu șeful poliției care a plecat fără familie la Kilia s-au refugiat și corpul ofițerilor și al sergenților împreună cu familiile. Printre ei, subcomisarul Ioan Oprescu, cel care va încerca în anii de după război să descifreze povestea spionilor din Tulcea. Din administrația financiară au plecat Andrei Nestor, administratorul financiar al județului, singur, șeful secției, D.Stoianovici împreună cu doi membrii ai familiei, și funcționarul Ioan Nițescu cu cinci membrii ai familiei. De la vamă s-a refugiat D. Apostolescu, șeful vămii împreună cu doi membrii ai familiei. De la administrația pescăriilor, instituției importantă în Tulcea, au plecat N. Delghios, administratorul pescăriilor cu trei membrii ai familiei, secretarul instituției, Gheorghe Zăgănescu cu cinci membrii ai familiei, șeful biroului, Petru Constantinescu cu cei patru membrii din familie și revizorii Marin Cristescu cu patru membrii, Gheorghe Lupescu și Gheorghe Dâmboviceanu cu câte doi membrii din familie.

Aceasta este lista[13] persoanelor oficiale refugiate în Kilia în iarna anului 1916.

Alături de românii liberi și de administrația românească, în toată această perioadă, flota militară și civilă românească și-a stabilit sediul de comandă la Chilia Veche. Potrivit documentelor istorice[14], din 11 decembrie 1916, toată flota românească se retrage la Chilia Veche și Sulina.  De aici, monitoarele, vedetele torpiloarele și canonierele execute misiuni specifice de luptă. În anul 1917, flota română a constituit, conform tratatelor militare o rezervă a flotei militare rusești. Misiunile principale erau legate de din asigurarea transporturilor efectuate din Rusia spre Galaţi, în sprijinul trupelor româno-ruse fixate pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Potrivit documentului[15] „Ordinea de bătaie a Comandamentelor şi Serviciilor Armatei din 15 Iunie 1917”, pe Dunărea fluvială au acționat următoarele nave: Monitoarele „Ion C. Brătianu”, „Lascăr Catargiu”, „Mihail Kogălniceanu”, „Ioan Lahovary”, vedetele torpiloare „Căpitan Nicolae Lascăr Bogdan ” , „Locotenent Dimitrie Călinescu”, „Maior Constantin Ene”, „Maior Dimitrie Giurescu”,  „Maior Nicolae Grigore Ioan”, „Căpitan Walter Mărăcineanu”, „Căpitan Mihail Romano”, Maior Gheorghe Șonțu” și canonierele „NMS Olt”,  „NMS”,  „Givița”, „NMS Siret” și „MNS Bistrița”. Pe lângă asigurarea transporturilor, flota româno-rusă a executat în lunile iulie-august 1817, bombardamente asupra centrelor de rezistență și artilerie a trupelor germane și bulgare din zona Tulcea, Cetalchioi și Patlageanca.

Toată administrația județului se va întoarce în orașul Tulcea peste doi ani și o zi, pe data de 9 decembrie 1918, adusă de data aceasta cu vaporul N.F.R. „Vasile Lupu.” [16]

 

 

 

 

Despre aceste evenimente și ce s-a întâmplat în Dobrogea după plecarea armatelor de ocupație,  puteți citi în volumul „Spionii dintre ape – Trădare și colaboraționism în Dobrogea ocupată 1916 – 1918,” publicat în august 2023 la Editura Militară București.

 

 

 

 

 

[1] Casa reprezintă în anul 2023 un monument arhitectonic vechi situat în fața Bisericii cu ceas din Tulcea

[2] Arhivele Militare Române, fond Bătrânii, litera I, fila 31

[3] Marin Ionescu-Dobrogianul, „Invazia barbară din 1916 în Tulcea”, Arhiva Dobrogei, vol. II, 1919, p. 182.

[4] Laurențiu Mănăstire,  Viața religioasă din nordul Dobrogei, Academia Română, Centrul de Studii Transilvănene, Cluj 2015, pag.424

[5] Teofil Oroian  Calvarul prizonierilor români în Bulgaria , Dosarele Historia, www.historia.ro

[6] George Topârceanu, Memorii de război, Editura Humanitas, 2016

[7] Comandor dr. Ioan Damaschin  Eroii neuitați din adâncuri Editura Muzeului Marinei Militare, 2017, pag.22-23

[8] Instituția Prefectului Județul Tulcea, trecut și prezent, Editura „Celebris” 2012 pag.82

[9] Ziarul constănțean Dobrogea Jună anul XIII nr. 3 din 30 novembrie 1918, colecția digitalizată a Bibliotecii Județene Constanța.

[10] Bande înarmate de bulgari care atacau populația civilă, în special în sudul Dobrogei

[11] Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Prefectura Tulcea, Biroul M.O.N.T. , Dosarul 13/1917

[12] Instituția Prefectului Județul Tulcea, trecut și prezent, Editura „Celebris” 2012 pag.103

[13] Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Prefectura Tulcea, Biroul M.O.N.T. , Dosarul 13/1917

[14] Comandor dr. Ioan Damaschin, Eroii neuitați din adâncuri, Editura Next Book, Constanța, 2017.

[15] Marele Cartier General, Ordinea de bătaie a Comandamentelor şi Serviciilor Armatei din 15 Iunie 1917, Tipografia Serviciului Geografic, Bucureşti, 1917

[16] Ziarul constănțean Dobrogea Jună anul XIII nr. 3 din 30 novembrie 1918, colecția digitalizată a  Bibliotecii Județene Constanța