GRĂDINA INUNDATĂ DE LÂNGĂ MONUMENTUL SBOR-TEPE

Istorii aproape uitate rămân de multe ori pierdute în evenimentele ce au umplut timpul, timp care repede a trecut. Uneori, aceste istorii reapar ca să vorbească despre trecutul, prezentul și viitorul unei națiuni. Povestea unei grădini inundate din orașul dunărean Tulcea este una dintre aceste istorii aproape uitate. În dosarul[1] cu documente de arhivă ce aparțin primăriei din Tulcea, o foaie îngălbenită, cu mai multe pete albastre, atrage în mod vizibil atenția, nu prin formatul ei destul de des întâlnit, ci prin conținutul ei inedit. Foaia reprezintă o scrisoare, care a devenit un document oficial, după ce a fost înregistrat la Primăria Tulcea cu numărul 001777 din 14 februarie 1941. Scrisoarea aparține unui bărbat din Silistra – Bulgaria și a fost scrisă cu șase zile înainte de înregistrarea ei. Conținutul scrisorii dezvăluie acum, după 80 de ani, o parte  din viața lui Ivan Singirliu, autorul scrisorii, dar cel mai important – o parte a caracterului acestui bărbat. Iar pe lângă aceste aspecte, poveste scrisorii face parte dintr-o pagină de istorie mai puțin cunoscută a locurilor în care trăim. Iată conținutul scrisorii:

      Domnule Primar,

      Subsemnatul I.I. Singirliu, fost cetățean si locuitor al orașului Tulcea și proprietar al grădinii de zarzavat situata sub monumentul Sbor-Tepe, pe malul Dunării, stand aici departe de orașul meu natal și aflând de la serviciul hidraulic de aici, ca apele Dunării cresc repede si mult, mi-am amintit de fosta mea gradina care actualmente a devenit proprietatea statului conform tratatului de la Craiova.

      Mi-am amintit că in grădină se afla un bazin de apa care este legat cu un tub subteran de 280 m lungime cu Dunărea si care servește pentru alimentarea grădinii cu apa. Acest bazin vara  sta deschis. In el se introduce o pompa cu ajutorul căruia să scoată apa necesară. Primăvara însă când apele cresc se închide, caci apele crescând, dacă canalul este deschis, apa poate inunda grădina si cele dimprejur.

      Va rog chemați pe grădinarul Iosif Amartiti, din strada Tătarilor nr. 4 care știe cum trebuie închis acest canal, ca sa-l închidă. Cheltuiala va fi numai de 200-300 lei. Aceasta nu este in interesul meu, dar m-am gândit ca populația cu care am trăit o viață întreaga numai bine si in înțelegere – ar rămâne fără zarzavat, daca s-ar întâmpla aceasta nenorocire, rămânând bazinul deschis. Ori, cu aceasta gradina am alimentat orașul Tulcea, Constanța si o parte din Galați. Rog încă o data dispuneți închiderea acestuia atât cât apele cresc, iar după scădere sa fie deschis. Cu stima,             I.Singirliu

 

Pentru cei care nu cunosc anumite informații uitate din istoriei sau anumite istorii aproape uitate, conținutul scrisorii lui Ivan Singirliu nu reprezintă un lucru așa de spectaculos. De aceea, pentru a înțelege ce reprezintă această scrisoare, este nevoie să ne amintim de una din paginile mai puțin dezvăluite din trecutul acestor locuri – repatrierea bulgarilor din Dobrogea anului 1940. Pentru că scrisoarea lui Ivan Singirliu este scrisoarea unui român, de etnie bulgară, care în anul 1941 a fost dat afară din țara lui. Grădinarul nostru inimos a fost izgonit datorită unor înțelegeri bilaterale stabilite în Tratatul Româno – Bulgar de la Craiova[2] din septembrie 1940. Aceasta poate fi explicația juridică dar, ca orice explicație juridică a unor drame, ea reprezintă o motivație subțire. În spatele ei existau alte mecanisme angrenate și nu mă voi referi aici la toate dedesubturile. Dar cred că trebuie menționat unul dintre ele, cel mai important, din punctul meu de vedere: supărarea mare dintre cei doi vecini care locuiau la sud și la nord de Dunăre. Și am putea spune că această supărare a devenit mai acută în anul 1913, în timpul Războaielor Balcanice. Dar să revenim la motivația juridică.

Tratatul de la Craiova a fost conceput în septembrie 1940, pentru a trasa noile frontiere dintre România și Bulgaria. Acest demers reprezenta voința liderului Germaniei naziste, Adolf Hitler, care, în înțelegere cu Bogdan Filov, prim ministru al Bulgariei în perioada 1940-1943, a stabilit încă din iunie 1940 că, o parte din Dobrogea trebuie să intre în posesia vecinilor noștri. Tratatul a fost întocmit între cei doi regi ai României și Bulgariei, „înaltele părți contractante” – potrivit denumirii din document dar, datorită lipsei de înțelegere de la întâlnirea de la Craiova, acest tratat a fost semnat, în partea română doar de generalul Ion Antonescu, care nu a participat la negocieri și nici nu era juridic vorbind, o „înaltă parte contractantă”. Asta deoarece, nici delegații români și nici o parte a corpului ofițerilor superiori ai Armatei Române nu a fost de acord cu acest tratat[3], dar voința Fuhrerului trebuia îndeplinită.

Potrivit anexei tratatului menționat, granițele între cele două state au fost definite astfel:

„Art. 1. Noua frontiera va începe de la Dunăre, imediat în aval de Silistra, pentru a ajunge la Marea Neagra la aproximativ 8 km Sud de Mangalia. Între aceste doua puncte extreme, ea va urma o linie convențională lăsând (harta 1.200.000):

– de o parte, Bulgariei, satele: Kalipetrovo, Kara-Orman-Kranova, Kadi-Keui (Cadiul), Terz-Kundu (Ters-Cindu), Ketchi-Deresi (Pîrîul Caprei), Deliyusuf Kuyussu (Padureni), Hassantchi (Asanesti), Dourassy, Enidje (Enigea-Haidar), Hissarlik, Tchifut-Kuyussu, Murfatche (Predel), Husseintche (Viceva) şi Akandji (Valtoarea);

– de altă parte, României, satele: Almaly, Essekeui, Karvan Mic, Karvan Mare, Velikeui, Kalaidji (Faurei), Redjebkuyussu (Tudor Vladimirescu), Teke Deresi (Valea Tapului), Dobrimir (Dobromir din Deal), Hissarlik (Cetatea), Hairankeui (Dumbraveni), Dokusagatch (Magura), Dere-keui (Cerchezul), Doulikeui (Darabani), Valaly (Valcelele), Kadikeui (Coroana) şi Ilanlik (Vama Veche)”.

Referitor la problema stringentă a strămutării populației, articolul 3 din tratat preciza:

„Art. 3. Înaltele Părţi Contractante sînt de acord pentru a proceda într-un termen de trei luni cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, la schimbul obligatoriu dintre supusii români de origina etnică bulgara din judeţele Tulcea şi Constanta (acesta din urma în delimitarea dinainte de 14 Iunie 1925) şi supușii români de origina etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra. Întrucât priveşte supușii români de origina etnică bulgara şi supușii bulgari de originea etnică română din alte regiuni ale României şi Bulgariei, imigrarea acestora în ţara lor de afinitate etnică, rămâne facultativă (sublinierea ne aparține – n.a.), într-un termen de un an cu începere dela schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de faţa.” Pe scurt, potrivit impunerilor Germaniei naziste, România pierde numai în Dobrogea 7.412 de kilometri pătrați și peste 400 000 de locuitori trebuie să părăsească țara.

Acum ne putem întoarce la dedesubturile de care vorbeam. De la începuturile secolului XX, între cele două state despărțite de fluviu erau supărări. În trecutul nu prea îndepărtat, vecinii de la sud își doreau teritoriul dobrogean. Arhivele românești menționează încă din anul 1908,  în raportul  nr.513[4] din 13 iunie, întocmit de diplomatul român Constantin Kogălniceanu către D.A. Sturdza, președinte la acea vreme a Consiliului de Miniștri că: „Generalul bulgar Siracoff, comandant al Garnizoanei Rusciuc a emis indirect pretenții asupra Dobrogei”. Apoi au urmat Războaiele Balcanice. Statul român a păstrat neutralitatea în primul război, dar în 1913 situația s-a schimbat. Pe fondul multiplelor influențe și a atacului realizat de Bulgaria asupra Greciei și Serbiei, armata română intră în Bulgaria într-o intervenție militară în perioada 10-31 iulie 1913. Bulgarii sunt nevoiți să semneze un armistițiu la 31 iulie 1913, prilej cu care se încheie un tratat la București. În conformitate cu prevederile tratatului de pace de la București, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră).

Aceste evenimente rămân în memoria colectivă a bulgarilor. Peste trei ani, la 24 august 1916, componentă a pactului militar denumit „Puterilor Centrale”, Bulgaria atacă statele vecine, inclusiv România. Visul unei Bulgarii Mari îi determina pe bulgari să încerce să alipească teritorii și din Macedonia sârbească și din Grecia. Intrarea României în război, în anul 1916, de parte „Antantei”, celălalt bloc militar , a împlinit unul din dezideratele Bulgariei. Dezideratul de a lupta contra vecinului de la nord și de a cuceri Dobrogea, în scopul anexării la teritoriul bulgar. Ceea ce s-a și întâmplat în decembrie 1916. După o campanie militară dusă cu succes în Dobrogea, pornind de la atacul cetății Tutucaia, trupele de coaliție conduse de generalul german Mackensen intră în Tulcea, în urma unui marș victorios care a durat doar două luni de la intrarea în țară[5]. Primul decret dat atunci de administrația militară bulgară, care a preluat la începutul ocupației conducerea județului, a obligat toți cetățenii rămași în oraș să părăsească localitate și să se mute în satele din jur. Excepția o reprezentau dobrogenii cu origini bulgărești, evreii, etnicii nemți și turcii. La început această cerere pare ciudată, dar explicația ei a venit imediat. După ce marea majoritate a românilor au părăsit casele lor, trupele bulgare au început să distrugă şi să jefuiască oraşul, să devasteze cazărmile, să spargă casele, să care mobilă şi alte lucruri către Bulgaria. A fost dus inclusiv lemnul de la uși și ferestre, de la podele și de la grinzile caselor. Acțiunile lor au pustiit nu numai orașul Tulcea ci și tot județul. Au urmat crime, violuri, jafuri și distrugeri[6] .

Acestea sunt o parte din mecanismele care au stat în spatele supărărilor celor doi vecini și au dus printre altele la alungarea lui Ivan Singirliu și a multor bulgari din Dobrogea. De ce trebuiau alungați? Un ordin[7] emis de Ținutul Marea, Serviciul Evacuări prezenta motivarea acțiunii din toamna anului 1940. În actul normative se menționa: „Pentru a evita în viitor pretențiuni  teritoriale asupra Dobrogei sub pretextul existenței unei populațiuni de origine bulgară este necesar ca toată populațiunea de origine bulgară să plece și nimeni să nu se poată strecura invocând azi sub diferite pretexte calitatea de român.” În continuarea ordinului se precizau „Criteriile Românismului”- calitatea de român,  așa cum au fost ele stabilite în „Legea privitoare la dobândirea și pierderea naționalității românești” care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 17 din 20 ianuarie 1939.

În acest context, existând o motivație juridică, un interes care se dorea patriotic și o supărare mare din trecut, autoritățile românești au început evacuarea.

În orașul Tulcea și în împrejurimi locuiau peste trei mii de bulgari. Ei au fost invitați, conform unor liste preliminare întocmite în urma unui recensământ, pe data de 14 octombrie 1940, să se prezinte în fața unei subcomisiuni (Subcomisiunea mixtă paritară Româno-Bulgară, n.a.) pentru a li se evalua averea, și pentru a primi foi de drum. Pentru a nu scăpa nici un bulgar de aceste măsuri, populația orașului a fost „invitată” să semnaleze în scris, fie personal, pe toți cetățenii de origine bulgară care, eventual se sustrag de la măsura evacuării[8]. Prin acest anunț, afișat în oraș, fiecare tulcean, indiferent de etnie, era invitat să devină delatorul vecinului său, a colegului de muncă sau a oricărui cunoscut din oraș sau din împrejurimi. Cei care nu participau la evaluare și erau considerați a fi de cetățenie bulgară erau evacuați forțat.

Cetățenilor de origine bulgară li s-a cerut, în timpul scurt rămas până la evacuare să vândă recoltele, altfel ele vor fi luate de stat. În cea mai mare parte asta s-a întâmplat, întrucât bulgarii nu au avut timp să vândă porumbul. Armata română a confiscat recoltele rămase și au existat cazuri în care militarii au vândut în interes personal porumbul[9]. De asemenea, li s-a cerut să își vândă vitele sau celelalte animale întrucât transportul acestora, în eventualitatea că vor fi păstrate, se va face anevoios, în convoaie pedestre. Fiecare bun care urma să iasă din țară trebuia să fie trecut pe foaie de drum eliberată de subcomisiunea paritară, în caz contrar, bunul ar fi fost confiscat.

Pretura Plășii Gurile Dunării a stabilit la 1 nov. 1940 intinerariul de evacuare. Prin adresa[10] 5217/1.11.1940 se comunicau primarilor și șefilor de poliție următoarele: „…Vă rugăm ca, prin afișare, bătăi de tobă și orice alte mijloace legale să le aduceți la cunoștință celor interesați și să luați măsuri de executare a datelor și orelor fixate în intinerariu.” Potrivit normelor stabilite, populația bulgară din Agighiol, I.G. Duca, Sarinasuf, Dunăvățul de Jos, Mahmudia, Domnița Maria, Telița Somova și Câșla va fi transportată cu trenurile din Stația Tulcea. Populația din Cataloi, Frecăței și Poșta va pleca cu trenul din Stația Cataloi. Iar populația din oraș va pleca cu vaporul din Portul Tulcea. Transporturile vor începe din data de 5 novembrie 1940. Concentrate în trei file din adresa menționată, directivele gonirii din țară precizau clar când pleacă trenurile și vapoarele, ce poate fi urcat în ele și care sunt consecințele neîndepliniri acestor ordine. Și asta, în contextul în care, Tratatul de la Craiova, preciza în articolul 3„.. că imigrarea acestora ( a cetățenilor bulgari, n.a.) în ţara lor de afinitate etnică, rămâne facultativă, într-un termen de un an cu începere dela schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de faţa.”

Transferul populației de origine bulgară nu a fost realizat conform planului generalului Antonescu. După ce aproximativ 60 000 de bulgari au fost evacuați, ministrul de interne bulgar, la 7 decembrie 1940 a anunțat blocarea repatrierii bulgarilor[11]. Ziarul „Timpul Bukarest” din 12 decembrie 1940, în pagina 7 menționa: „Ministrul de interne D. Gabrovschj ar fi afirmat că guvernul bulgar  a luat hotărârea să închidă granița dinspre Dobrogea. Așa că începând cu ziua de 5 decembrie nici un locuitor bulgar din Dobrogea nu mai poate trece în Cadrilater.” Motivația prezentată este legată de faptul că, în numărătoarea efectuată s-a constat că a fost depășită cifra de 60 000 de bulgari care au fost scoși din România. Astfel, în plină iarnă, bulgarii dobrogeni, cu femei, bătrâni, copii, au rămas în taberele făcute ad-hoc, lângă noua graniță. Istoria, cu filele ei îngălbenite, nu poate prezenta toate aspectele despre suferințele prin care trec oamenii atunci când sunt oprimați, defavorizați, chinuiți.

Printre cei care au plecat atunci din Tulcea a fost și Ivan. I. Sigirliu. El și-a luat familia și avutul, atât cât a putut duce și a plecat cu vaporul la Silistra. Poate a reușit să ia ceva bani, bijuterii sau alte lucruri de valoare, dar inima lui a rămas în Tulcea, la grădina de zarzavat și la locurile din oraș și din împrejurimi, care i-au adus de-a lungul vieții bucurie. Se gândea la aceste lucruri mult timp, chiar și atunci când afla de la serviciul hidraulic despre apele Dunării. Și nu se gândea numai la locuri ci și la oamenii care au rămas acolo și chiar dacă el a fost gonit de unii din acei oameni, din străinătate se gândea că nu vor avea destul zarzavat.

Demersul lui Ivan Singirliu nu a rămas fără urmări. Primarul tulcean, aflat în funcție, profesorul Ioan Stratulat, a dispus verificări. Serviciul tehnic al primăriei a constatat că pe raza orașului există o grădină de 40 de hectare, proprietatea domnului Ivan Singirliu, care produce zarzavaturi pentru tot orașul, iar surplusul de producție este livrat orașelor Constanța și Galați. În urma tuturor acestor situații, scrisoarea, verificările și situația din teren, Primăria Tulcea propune Comisarului General al Evacuărilor, ca această grădină să intre în proprietatea primăriei, care dispune de un specialist grădinar și se obligă a o exploata în mod sistematic[12]. După 45 de zile, Secretariatul de stat al Colonizării și Populației Evacuate din cadrul Ministerului Economiei Naționale trimite un răspuns Primăriei[13] Tulcea.

„Rezultatul telegramei Dvs. No. I84/1940 și raportul No.15955/940, avem onoarea a vă face cunoscut că în chestiunea grădinilor de zarzavat rămase la gulgarii (bulgarii – n.a.) repatriați, am cerut instrucțiuni Subsecretariatului de Stat al Colonizării București, care va întocmi un Decret Lege asupra condițiunilor de administrare a acestor bunuri.”

Primăria Tulcea rămâne în așteptare, dar nu poate rămâne insensibilă la caracterul grădinarului inimos, ce locuia acum în Silistra pe Rue 4 la numărul 3. Pe 18 martie 1940, primarul Stratulat îi trimite scrisoarea, adresa[14] cu numărul 1777, domnului Ivan Singirliu. Scrisoarea are următorul conținut:

Domnule, mișcat de atenția ce ați manifestat-o prin scrisoarea D-v. din 8 februarie 1941, vă rugăm a primi mulțumirile noastre.”

Când descoperi aceste documente în sertarul prăfuit al istoriei, te întrebi despre modul în care sunt percepuți eroii de-a lungul timpului. Cei mai mulți sunt viteji, cuceritori curajoși, capabili să înfrunte armate și să schimbe destine. Iar răzbunarea stă la loc de frunte printre acești viteji. Însă, în această „panoplie” nu prea au loc cei cu un caracter nobil, capabili să uite și să ajute mai departe.

 

 

Lucian Țugui

 

 

[1] Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940

[2] Tratatul din 7 septembrie 1940 între România şi Bulgaria Publicat în  Monitorul Oficial nr. 212 din 12 septembrie 1940

[3] Generalul Argeșanu, alături de alți ofițeri, nu au fost de acord cu acest deznodământ și au încercat organizarea unei rezistențe armate. Acesta a fost arestat din ordinele lui Ion Antonescu

[4]   Arhivele Naționale Române, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond „Problema 21”1878 – 1913, volumul 89, fila 178

[5] Lucian Țugui, Spionii dintre ape, București Editura Militară 2023,

[6]   Raportul Prefectului de Tulcea – Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, fond Prefectura Județului Tulcea, Serviciul Administrativ, Dosarul nr.85/1919 – filele de la 322-326

[7] Ordinul Nr.4620/940,  Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 2

[8] Publicațiunea Primăriei Tulcea nr. 13278 din 18 oct.1940, Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 60

[9] Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 4/1941, fila 27

[10] Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 71

[11] Ziarul Curentul, anul XIII, nr. 7609, luni 9 Decembrie 1940, fila 10

[12] Adresa nr.15955 din 16 dec.1940 Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 171

[13] Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 40

[14] Serviciul Județean al Arhivelor Statului Tulcea, Fond Primăria, Biroul Statistic, Dosar 1/1940, fila 78