SPINOASA ȘI AMARA PROFESIUNE DE ZIARIST

„Când pentru întâia oară am îmbrățișat spinoasa și amara profesiune de ziarist, mărturisesc că am văzut numai părțile ei frumoase. În dosul mânuirii condeiului nu am văzut decepțiile și tociturile ce mă așteaptă.” – scria în anul 1913 Dimitrie Ghionis, ziarist, redactor și proprietar al gazetei tulcene „Vocea Adevărului”[1]. Și așa poate începe istoria aproape uitată a unui mânuitor al condeiului jurnalistic, care a început o carieră furtunoasă în Chișinău, a poposit ani buni pe meleagurile tulcene unde s-a luptat cu penița în mână și a încheiat activitatea de jurnalist și viața în Constanța.

    Dimitrie Ghionis sau D. Ghionis Delaistru, după pseudonimul ales în a doua parte a vieții, și-a început munca de gazetar chiar la începutul secolului XX la „Cuvântul Moldovenesc” de la Chișinău. Nu se cunosc multe informații despre activitatea din Basarabia, în schimb în anul 1912 mai exact la 7 mai, înființează la Tulcea  Ziarul „Vocea Adevărului” – organ independent al intereselor comerciale și industriale[2]. Publicația este săptămânală și are redacția pe strada Belvedere la nr. 30. Ziarul se distribuie gratuit la început și este un bun instrument prin care Dimitrie Ghionis câștigă o parte din atenția tulcenilor, prin informarea de presă.

Nu era singurul ziarist local, pentru că orașul avea o paletă largă de ziare și publicații și o istorie bogată în ceea ce privește presa. În paralel cu „Vocea Adevărului” care se declara un ziar independent, mai apăreau diverse publicații cu diferite interese culturale, politice sau de breaslă: „Craiul Nou”, revistă de binefacere, care apărea sub conducerea unui comitet, „Democratul” – organ conservator democrat condus de I. Iacob, „Dobrogea”, organ independent condus de G. C. Ursache, „Ecoul Dobrogei” , organ independent al intereselor Dobrogei, condus de Paul I. Niculescu și Simion Hussar, „Farul” – ziar politic independent cu ultimele știri telegrafice din București, etc.

În perioada destul de tumultoasă dintre Războaiele balcanice și Primul Război Mondial, orașul Tulcea nu a dus deloc lipsă de informații din presă. Presa dobrogeană a reprezentat încă de la începuturile sale un mijloc de a consemna evenimente care se desfăşoară în timp real şi a ajuta publicul să se informeze despre contextul social, politic şi cultural în care trăieşte[3].

Dimitrie Ghionis a înțeles bine rolul gazetarului în viața publică și prin ceea ce a scris, și-a manifestat din plin antipatiile sau simpatiile față de personajele vremii și și-a expus părerile cu privire la evenimentele despre care a luat la cunoștință. În activitatea sa din Tulcea, de-a lungul anilor înființează încă două publicații: „Conștiința” și „Vocea Dobrogei” și colaborează frecvent cu ziarele bucureștene „Adevărul” și  „Universul,”  dar și cu „Dobrogea Jună” din Constanța, unde trimite săptămânal informații din Tulcea.

În filele îngălbenite ale istoriei locale Dimitrie Ghionis, ca orice gazetar din acea perioadă, rămâne memorat nu numai prin articolele scrise ci și prin procesele la care a fost chemat să participe ca „delincvent”[4]. Prin punctele de vedere exprimate de multe ori cu un limbaj licențios, își atrage antipatii care, potrivit spiritului vremii, se manifestă repede la tribunal. O parte din denumirile articolelor publicate de dumnealui numai în „Vocea Adevărului” arată modul în care unii din gazetarii vremii își exprimau opiniile în presă: „Nevropatul de la Prefectură”, „Inchizițiile de la Mănăstirea Celic”, „Din dosarul unei canalii”, „Pungașului Ștefan Ionescu – răspuns”, „Pentru o canalie”, etc. sunt câteva din modalitățile în care jurnalistul și-a exprimat cu patos părerile legate în special de realitatea politică a județului, dar și de anumite aspecte sociale, în care Dimitrie Ghionis a intervenit cu penița.

In schimb, arhivele naționale și cele din presa vremii arată faptul că, atunci, față de acum, exista o cutumă des întâlnită și uzitată, prin care publicul cititor reacționa: darea în judecată pentru calomnie în presă, faptă prevăzută la articolul 294 din codul penal. Chemarea în judecată era de multe ori folosită ca mijloc de reacție a politicienilor, a comercianților și a altor persoane care doreau să se războiască cu gazetarii. Și astfel, orice cuvânt exprimat în foaia de ziar putea atrage un proces și bineînțeles, o prezumtivă sentință. Ghionis Delaistru a avut parte, în timpul petrecut în orașul de la poarta Deltei, de cel puțin trei sentințe care au rămas depozitate în sertarul prăfuit al istoriei locale. Primul verdict este dat de  judecătorii din tribunalul local în decembrie 1912 și surprinzător,  nu are legătură cu injuriile din ziar. Despre ce e vorba și de la ce a pornit totul? Faptele, așa cum s-au petrecut ele într-un orășel de provincie, au avut răsunet până în capitală. Iată ce relata cotidianul bucureștean „Universul” la data de 21 decembrie 1912:         „Curtea de Casație a respins eri recursul lui D.Ghionis și Jan Pisovschi din Tulcea condamnați la câte 15 zile de închisoare fiindcă în calitate de corespondenți ai ziarelor „Adevărul” și „Minerva” au luat bani de la mai mulți străini spre a nu-i denunța că lucrează contra intereselor țărei și astfel să fie expulzați”.

Prima sentință a ziaristului este legată de un șantaj. Chiar și Dimitrie Ghionis povestește în Ziarul „Vocea Adevărului” despre modul cum a văzut în mod personal unul din evenimentele care au dus la condamnarea lui pentru șantaj și extorcare de bani. În articolul „În pragul temniței”[5] gazetarul menționează: „… Poliacov văzând că i-am descoperit manevra și că o vom da publicităței, a căutat cu orice preț să zădărnicească telegrame către ziarele noastre respective. A trimis pe băiatul său de prăvălie să ne caute prin oraș, ne-a găsit la cafeneaua „Internațională” jucând biliard și ne spune că domnul Poliacov ne invită la magazinul domniei sale. … Mărturisesc că, față de atitudinea obraznică a lui Poliacov, am refuzat a răspunde invitațiunei; în cele din urmă însă, Pisovschi m-a convins și am plecat spre magazinul lui Poliacov. Ajunși aici, proprietarul – canalie, după ce ne invită înăuntru, iese imediat la ușă și începe să strige: nu dau 100 de lei”.

Aceasta este o parte din relatarea ziaristului, scrisă chiar în jurnalul pe care îl conduce. Urmează, după cum scrie el,  o plângere făcută de comerciantul Poliacov la procuror care, la rândul lui deschide o acțiune publică. Tribunalul Tulcea rostește o sentință în lipsă, întrucât domnul Ghionis nu se prezintă la judecată – și ziaristul este condamnat. Face opoziție,[6] care îi este respinsă. Ulterior face recurs la Curtea de Apel din Galați iar Curtea menține sentința: 15 zile de închisoare. Și Înalta Curte de Casație respinge apelul, ceea ce îl determină pe domnul Ghionis să noteze, aș zice cu amărăciune, într-un articol[7]: „Iată pentru ce voi face 15 zile de închisoare. Iată pentru ce mă voi duce în temniță cu sufletul deschis, convins că acolo voi strânge mâna multor cari zac poate cine știe de când și care sunt tot atât de vinovați ca și mine. La revedere iubiți cititori și sper ca la numărul viitor să vă dau impresii din temniță.”

Și dumnealui se ține de cuvânt. In numărul din 23 iunie 1913[8]  este relatată experiența celor 15 zile de închisoare, sub titlul „Impresii personale. În lumea celor morți în viață”. „… Ca unul ce n-am avut o ocazie până acum să vizitez vre-o casă de corecție, mi-o închipuiam ca un local infect, unde insectele parazitare se desvoltă și se înmulțesc în voe ; ca un locaș de vaete, de suspine și de groază. În interior îmi închipuiam o altă lume, fără iluzii, fără voință, fără speranță. Îmi închipuiam temnița ca un infern în care zac toți acei ce sunt morți în viață. Când m-am prezentat la cancelaria direcției spre a mă preda, gardianul, un tânăr pe nume Trifan, după ce se convinse că în adevăr am un mandat de arestare pentru 15 zile, făcu un gest în care am văzut pe omul luptând cu conștiința proprie. Cerându-i explicațiuni asupra ezitării sale, îmi răspunse: n-aș fi voit d-le Ghionis ca să fiu desemnat a înregistra intrarea dumneavoastră. După ce i-am explicat că nu își face decât datoria, am fost trecut în registrul de intrare. Fiind orele 6 și jumătate, am așteptat în cancelaria direcției, până când dl. Mateescu, directorul penitenciarului veni să facă închiderea. Îl rugai și obținui o cameră separată spre a putea ceti și scrie în liniște.”

În continuare domnul Ghionis descrie locul în care a fost cazat și cum a simțit atmosfera din prima noapte din penitenciar. Un alt paragraf din articol, scris cu multă elocvență și talent literar, prezintă debutul primei dimineți din închisoare. „La orele patru dimineața se face deschiderea. Cum însă de cu seară nu puteam dormi ușor – la orele patru dimineața dormeam un somn greu, astfel că n-am putut asista la deschidere. Pe la orele șase însă, un miorlăit greoi mă trezi; era preotul care slujește în fiecare duminică la paraclisul situat alături de „compartimentul meu”. Pe la orele șapte , mă aflam în curtea închisorei; începui să vizitez secțiile și mărturisesc că, contrar celor ce îmi închipuiam, am rămas surprins de curățenia exemplară ce domnește în interior.”

Articolul domnului Ghionis Delaistru, care se dovedește un talentat gazetar, prezintă perioada de detenție ca un sejur, un sejur amestecat cu un gen de detașare în interes profesional în pușcărie. Pentru dumnealui gazetăria face mai mult decât pușcăria și o scurtă perioadă de arestare nu îl poate împiedica să își facă meseria cu pasiune. În vizitele din secții cunoaște arestați preventiv a căror poveste o transformă într-o mică știre.

    „În secțiunea acestora (arestații preventiv – n.a.), în număr de vreo zece, remarc pe un tânăr de 28 de ani, anume Gh. Ciolacu[9] din Kilia Veche, acuzat cu omor săvârșit asupra fratelui său. Departe de a fi fioros – în privirile lui se putea ceti cu ușurință că regretă cele întâmplate.”

După ce prezintă încă două știri despre Gheorghe Stoianof din comuna Bașchioi, acuzat de crimă și despre Pavel Leonti, care are un retard și a atenta la pudoare unei fete, dl. Ghionis încheie această inedită relatare astfel: „Timp de 15 zile cât am stat aici, am fost tratat foarte echitabil – în limitele posibilului. Atât personalul cât și directorul arestului, s-au purtat cu mine foarte îndatoritor, ceea ce mă obligă a le aduce mulțumiri publice atât pentru modul lor de a se purta cu toți deținuții în general, cât și pentru munca conștiincioasă ce depun în îndeplinirea serviciului ce li s-a încredințat.”

După această experiență din vara anului 1913, gazetarul revine cu forță în mediu jurnalistic, unde se ivesc noi provocări. Peste patru luni, în noiembrie 1913, „Vocea Adevărului” este chemată în judecată pentru două procese de calomnie intentate proprietarului ziarului de către dl. Cristu Sandurovici, care a fost numit în ziar „lichea și parazit al societății, ticălos și laș[10]”. Titlul articolului în care domnul Ghionis anunță o nouă experiență judiciară se numește „La jurați va fi frumos”. De ce la jurați, pentru că anul 1913 aduce o nouă reformă în justiția română: introducerea judecății cu jurați.

Astăzi pare surprinzător poate, dar în Tulcea, respectiv Dobrogea, actul justiției a folosit Curțile cu Juri (jurați) începând cu anul 1913, fiind introduse prin Legea pentru introducerea juriului din 28 februarie 1913. Curțile funcționau pe lângă tribunalele județene. Curtea avea în componență un președinte, care de regulă, făcea parte din rândul magistraților Curților de Apel, doi judecători ai tribunalului local și din 12 jurați, aleși din rândul cetățenilor orașului Tulcea care hotărau vinovăția sau nevinovăția celor judecați. Lista juraților era întocmită de prefectul județului și compunea nume de cetățeni, care, conform legii puteau îndeplini această slujbă, pentru care erau remunerați. Lista ordinară a juraților era compusă din 300 de nume, iar 100 dintre jurații din listă erau nominalizați strict pentru orașul Tulcea. Prefectul județului avea sarcina ca în fiecare an la data de 1 august, să tragă la sorți numele ce compuneau curtea cu juri în acel an[11].

Sistemul a funcționat până în anul 1938 când, odată cu instaurarea dictaturii regale, s-a renunțat la această formă de judecată. Curtea cu Jurați judeca delictele politice, electorale, calomniile în presă și crimele de oricare altă natură, procesele fiind publice. Astfel ele generau motive de dezbateri, reacții publice, manifestări furtunoase în toate păturile societății.

   „Un eveniment unic în analele noastre judecătorești va avea loc Marți 12 Noiembrie a.c. (1913 n.a.) înaintea Curții cu Jurați din localul primăriei acestui oraș… Deci, tulceni, dacă vreți să petreceți, mai abitir ca la „Iulian”, veniți, Marți, ora 12 a.m., la Jurați și în număr cât mai mare! Va fi frumos! Va fi cât mai amuzant!”

Anunțul menționat a fost publicat în ziarul tulcean „Vocea Adevărului” Anul II nr. 15 de redactorul și proprietarul Dimitrie Ghionis și reprezenta o invitație la propriul proces în care era acuzat de calomnie în presă de Cristu Sidorovici. Acuzatul a publicat anterior un articol în care își arăta consternarea pentru că domnul Cristu Sandurovici, pe care îl numește „rușinea acestui oraș”, „haimana”, „animal de 180 de kilograme”, etc. a îndrăznit să „ceară în ajunul mobilizării reformarea sa din armată după care nu s-a sfiit să profite de o dispoziție a ministerului de război spre a cere și încasa suma de 500 de lei, plus înaintarea la gradul de sublocotenent în rezervă. ”[12] La plângerea domnului Sidorovici, potrivit procedurii judiciare, procurorul a întocmit un rechizitoriu definitiv și domnul Ghionis a fost invitat la judecată la Curtea cu Jurați Tulcea. La fel ca în procesul trecut, chiar dacă a făcut o invitație inedită pentru toți cititorii ca să participe la ședință în sala tribunalului, dumnealui nu s-a prezentat. Studiind mai multe dosare de calomnie din acea perioadă, am găsit un oarecare tipar, constând în aceea că cel care nu se prezenta în fața celor 12 jurați, primea de obicei un verdict de vinovat. În schimb, de data aceasta, Ghionis Delaistru a fost găsit nevinovat.

„Desigur, scria gazetarul, nu fiecare poate simți mulțumirea sufletească pe care am simțit-o noi, când am aflat că justiția poporului ne-a achitat – în lipsă, fără să cerem aceasta. Noi însă, cari am plătit până acum luxul acesta cu 15 zile închisoare, iar altă dată cu 200 de lei amendă, suntem mândri că s-au găsit în orașul nostru caractere, cari au apreciat munca noastră pe terenul național educativ și cultural, pecetluind la stâlpul infamiei pe acele care nu merita decât disprețul tuturor tulcenilor[13]”.

După aceasta victorie domnul Ghionis a continuat lupta cu penița în mână în Tulcea până în decembrie 1916, când armatele invadatoare au cucerit Dobrogea. În acest timp a scris și a vorbit cu patos împotriva Bulgariei, chemând tulcenii la arme, pentru a lupta împotriva vecinilor din sudul Dunării.[14] Aceasta i-a adus antipatia bulgarilor, dar a reușit să scape de furia acestora când au ocupat Dobrogea. Nu se cunosc multe date nici despre activitatea ziaristului din timpul Primului Război Mondial. Apariția unui articol[15] în octombrie 1919 în Ziarul „Sfatul Țării” din Chișinău, în care gazetarul înfierează din nou Bulgaria, ne duce cu gândul că pe timpul ocupației Puterilor Centrale, dumnealui s-a refugiat în locurile natale.

După 1919 îl găsim ca ziarist în Constanța. Începe o colaborarea apropiată, care se derulează mai mult de un deceniu cu Ziarul „Dobrogea Jună” condus de Constantin Sarry, unde are funcția de subdirector, scrie la „Dacia” unde apare în caseta de redacție ca director politic și este corespondentul constănțean al ziarului bucureștean „Universul”. Prin mutarea sa, rupe legăturile cu lumea politică și activitatea socială din Tulcea.

În peisajul jurnalistic viu colorat al presei antebelice, când se formează gazetari care scriu cu însuflețire și talent, Dimitrie Ghionis,  își are locul lui de cinste. La moartea ziaristului, un necrolog rămas în sertarul prăfuit al istoriei menționa despre una din cele mai mari dorințe pe care acesta a avut-o :

   „Aflăm  trista știre a trecerii în viața de pace și odihnă a celui ce a fost ziaristul D. Ghionis Delaistru… Până nu de mult însă D. Ghionis Delaistru a fost unul dintre gazetarii constănțeni conștiincioși și entuziaști. A scris 20 de ani la „Dobrogea Jună”, la „Cuvântul Moldovenesc” de la Chișinău, etc. …Dorim ca în lumea umbrelor să își găsească pacea pe care atât a dorit-o în viață.[16]”

Lucian Țugui

 

 

[1] Articolul „Către cititorii noștri”, Vocea Adevărului, anul II, nr. 3 din 23 iunie 1913, colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța.

[2] Corina Mihaela Apostoleanu, Luminița Stelian, Angela Anca Dobre, Enciclopedia de presă a Dobrogei.1878 – 1944, Editura „Ex Ponto”, Constanța 2020, fila 398

[3] Corina Mihaela Apostoleanu, Portret de oraş– Tulcea la început de secol XX. Studiu de caz: ziarul „Istrul”, Biblioteca Digitală, Biblioteca Judeţeană ,,Ioan N. Roman” Constanţa

[4] În limbajul juridic din perioadă „delicvenții” reprezentau persoanele care au fost trimise în judecată

[5] Vocea Adevărului, anul I, nr. 27 din 25 decembrie 1912, colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța.

[6] O formă de recurs a vremii la același for judecătoresc

[7] Idem 5

[8] Vocea Adevărului, anul II, nr.3 din 23 iunie 1913, fila 2, colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța

[9] Prin Ordonanța nr.82/1913, Gheorghe Ciolacu de 27 de ani din Kilia Veche, fost soldat în Regimentul 33 Infanterie Tulcea, decorat cu medalia jubilară, a fost inculpat pentru omor cu voință comis asupra fratelui său, Ivan Ciolacu la data de 4 aprilie 1913. Dosar aflat în arhiva Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, Fondul Curtea cu Jurați din Tulcea, Unitatea Arhivistică 1/1913, fila 52

[10] Articolul „La jurați va fi frumos,” Ziarul „Vocea Adevărului” Anul II nr. 14, din 3 Nov. 1913, fila 2 colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța

[11] Serviciul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Inventarul nr. 104 – Curtea cu Jurați, 1913 – 1938, fila 1

[12] Ziarul „Vocea Adevărului” Anul II nr. 16, din 24 Nov. 1913, fila 1, colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța

[13] Idem 12

[14] Articolul „La arme! La arme!” Ziarul „Vocea Adevărului” Anul I nr. 29, din 13 Ian. 1913, fila 1, colecția digitală a Bibliotecii „Ioan N. Roman” Constanța

[15] Articolul „Bulgarii nu se ostoaie” mențiuni în Ziarul Unirea, anul 29, nr.2-271, fila 2, colecția „Digiteca Arcanum”

[16] Ziarul „Dacia” Anul XVIII nr. 16 din 29 Ianuarie 1931, fila 1, colecția „Digiteca Arcanum”