VECHIUL INTERES PENTRU ȚINUTUL DOBROGEAN ȘI GURILE DUNĂRII – PARTEA a II a

GENERALUL GERMAN MACKENSEN STRĂBATE DOBROGEA

Primul Război Mondial, o conflagrație din cele din cele 3032 de războaie înregistrate în istoria omenirii[1] ocupă locul 8 în clasamentul negru al numărului de morți înregistrați, cifrele oscilând între 16 milioane și 65 de milioane de victime. Marele Război – așa cum a fost numit atunci, a fost un conflict de anvergură care a cuprins Europa, Asia și Africa.  A cuprins și România – e adevărat, puțin mai târziu. Prinsă în tot felul de interese și jocuri de strategie militară, clasa politică românească se luptă pentru menținerea unei stări de neutralitate timp de doi ani, apoi declară război Puterilor Centrale, alianță militară formată din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia. Motivele războiului au fost atât de enunțate și dezbătute de-a lungul timpului și fiecare partidă de cercetare a istoriei și-a prezentat propriile concluzii. Cert este că, România nu era hotărâtă la început unde să intervină. Puterile Centrale aveau un susținător real în persoana Regelui Carol care provenea din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen cu origini în sud – vestul Germaniei. Exista și un tratat de alianță, mai puțin cunoscut de mediile politice de atunci, încheiat între România și Puterile Centrale încă din 1883. De fapt, Carol nu apucă prea mult să dezbată această problemă, pentru că la 10 octombrie 1916 moare. Rămâne în sarcina nepotului său, Regele Ferdinand să ia o hotărâre și hotărârea nu era ușor de luat.

            Majoritatea românilor simpli, susținuți de o mare parte a clasei politice, care știa că această poziție politică îi face populari printre alegători, doreau unirea cu Ardealul. Imperiul Austro-Ungar nu voia să cedeze aceste regiuni și asta îl punea pe Regele Ferdinand între „ciocan și nicovală”. La urcarea pe tron, Ferdinand a declarat că va fi un bun român, acționând doar în conformitate cu datoria și în interesul poporului. Nu i-a fost totuși ușor, în calitate de prinț german, să urmărească în mod activ o politică ce avea să ducă aproape inevitabil la un război cu țara sa natală. De aceea Romania rămâne în neutralitate aproximativ doi ani. În anul 1916 interesele privind unirea cu Transilvania câștigă mult teren politic și România se aliază cu Antanta, alianță militară de război formată din Angliei, Rusia, Franța și mai apoi, Italia.

La 27 august 1916, în scopul de a recupera Ardealul, România declară război Austro – Ungariei și pătrunde cu trupe militare în Transilvania. Victoriile nu durează mult pentru că trupele germane câștigă bătălii și teren în Transilvania. Dar catastrofa nu se produce aici, ci la sud de Dunăre.

Așa cum fusese planificat, Tripla Alianță a ripostat invadării Transilvaniei cu un atac la granița de sud a României. Pe 31 august, generalul german Mackensen, care își mutase cartierul general la Târnovo, în nordul Bulgariei, s-a întâlnit cu generalul bulgar Ștefan Toșev, comandantul Armatei a III-a bulgare. Ei au căzut de acord asupra unui plan de acțiune elaborat de armata germană. În linii mari, planul propunea hărțuirea românilor de-a lungul întregii frontiere, iar accentul trebuia pus pe desfășurarea unui atac puternic și surprinzător asupra cetății Turtucaia[2].

Conducerea ministerului român de război era asigurată la momentul intrării în război chiar de primul ministru, Ion I.C. Brătianu. Cei doi ani de neutralitate ar fi asigurat o perioadă de intense pregătiri logistice și umane pentru întărirea armatei, dacă guvernul s-ar fi preocupat de ministerul de război. Dar nu a fost așa. Unul din miniștri cabinetului Brătianu afirma: „Evenimentele anterioare ne-au dovedit că puterea noastră militară era fictivă, că armata noastră n-avea cadre suficiente, că rezervele ei nu erau organizate, că lipseau echipamentul, munițiile, armamentul, artileria grea, serviciile dinapoi, medicamentele”.[3]  În urma organizării frontului, în septembrie 1916, Dobrogea era apărată de Grupul de Luptă Est al Armatei a III-a române. Grupul răspundea de apărarea unei granițe care se întindea pe 150 de kilometri de la Dunăre la Marea Neagră, de-a lungul unei stepe ierboase, fără multe obstacole naturale. În conformitate cu prioritățile militare de atunci, pentru Dobrogea au fost repartizate numai trei divizii de infanterie și o brigadă de cavalerie: Divizia 17, staționată la Turtucaia, Divizia 9, staționată la Silistra și Divizia 19 ce avea în compunere o brigadă de cavalerie și era cantonată în estul Dobrogei, lângă Bazargic. Importanța secundară acordată frontului din sud se reflecta în calitatea personalului și echipamentului. Dintre cele 54 de batalioane de infanterie, numai zece erau de cea mai înaltă clasă, 20 erau de rezervă, 19 erau de categoria a patra (cea mai joasă), iar cinci erau de miliție.

Un analist militar independent[4] prezintă cu multe amănunte situația militară a contingentelor românești: Mulți generali, puține puști, lipsă echipamente și disciplină redusă în rândul armatei.

„Armata română era supraîncărcată la vârf, având 154 de generali (55 activi și 99 în rezervă), dar numai 220 de maiori, 30% dintre ei în rezervă, care trebuiau să comande 366 de batalioane”.

Rușii, aliații românilor, au adus în Dobrogea un corp expediționar format din 42.000 de oameni, sub comanda generalului Andrei Zaioncicovski. Împreună cu Divizia 19 română de la Bazargic, grupul rusesc a format Corpul de Est, aflat sub comandă rusească. Totalul forțelor româno-ruse din Dobrogea a ajuns la 83 de batalioane de infanterie, 34 de escadroane de cavalerie și 40 de baterii mobile de artilerie.

Armata 3 bulgară poziționată la sud de Dunăre era bine echipată, cu tot materialul necesar unei armate moderne. Proviziile de muniții erau din belșug. Cea mai mare parte a echipamentului militar al bulgarilor fusese adus cu șlepurile pe Dunăre, din Germania și Austro-Ungaria. Soldați germani erau relativ puțini în cadrul Armatei III bulgare. Totuși, corpul ofițeresc și cel al specialiștilor erau înțesat de cadre germane. Aceștia erau repartizați, în special la artileria grea, aerostație, aviație, automobile blindate, etc.

Generalul Mackensen a început atacul folosind trupele bulgare. Mențiuni din diferite reviste militare de actualitate prezintă eroismul armatei române și condițiile nefaste prin care s-au pierdut bătălii. Această atitudine excesiv patriotică, dar care nu se ancorează profund în realitate, era promovată intens în unele publicații cotidiene, în care se prezenta situația eroică din Dobrogea. Ziarul constănțean „Victoria” [5] titra într-un articol pe prima pagină, scris pe opt septembrie 1916:

„Luptă aprigă în Dobrogea – Toate atacurile inamice respinse sângeros. Frontul de sud: În Dobrogea lupta continua aprigă pe toate fronturile. Trupele Ruso-Române au respins sângeros toate atacurile inamice și-au dat mute contraatacuri.”

Același ziar în numărul din de a doua zi afirma pe prima pagină:

„Cât trăiește generalul Averescu nu calcă bulgarii în Constanța”, iar pe a doua pagină titra: „Germano – turco – bulgarii se retrag în Dobrogea, dând foc la sate.” Ori corespondenții de război erau departe de prima linie, ori comunicatele transmise de Statul Major al Armatei Române trimiteau informații care nu erau conforme cu realitatea.  Constanța este cucerită de trupele inamice exact după 43 de zile de la publicarea articolului menționat. Iar generalul Averescu a mai trăit încă douăzeci și doi de ani de la aceste evenimente. O istorie sinceră a poporului român[6] arată că armata română s-a comportat dezastruos. Nu numai la Turtucaia, care a fost cucerită în cinci zile, la 5 septembrie 1916, ci în toată Dobrogea și apoi în sudul țării. La 29 septembrie același an, armata română desfășoară manevra militară de la Flămânda, manevră încheiată cu un eșec, pentru că o parte din trupele militare trec Dunărea de la Flămânda la Rahova, dar se întorc înapoi. La 21 septembrie, trupele Puterilor Centrale cuceresc orașul Cobadin, intră în Constanța la 22 octombrie, cuceresc Medgidia a doua zi, Cernavodă la 16 decembrie, în ziua următoare orașul Babadag, iar pe data de 22 decembrie 1916, după ce trupele rusești se retrag, este cucerit Tulcea, orașul de la poarta Deltei Dunării.

Astfel generalul german Mackensen, străbate toată Dobrogea.

Despre aceste evenimente și ce s-a întâmplat în Dobrogea după plecarea armatelor de ocupație,  puteți citi în volumul „Spionii dintre ape – Trădare și colaboraționism în Dobrogea ocupată 1916 – 1918,” publicat în august 2023 la Editura Militară București.

[1] http://www.vency.com/wars.html

[2] Turtucaia este un oraș port la Dunăre în regiunea Silistra din nord-estul Bulgariei. În perioada 1913-1940 a aparținut de Regatul României, împreună cu restul Dobrogei de Sud, obținut de statul român în urma celui de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913). Mai târziu în anul 1940, Cadrilaterul, inclusiv Turtucaia, a fost redobândit de Bulgaria. Orașul se află pe malul drept al Dunării, la 58 km est de Ruse și 62 km vest de Silistra.

[3] Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I, Jon Dumitru Verlag, München, 1981

[4] Torrey Glenn, România în primul război mondial, Editura Meteor Press, București, 2014

[5] Ziarul constănțean Victoria, anuI I, nr.160 din 7 septembrie 1916, colecția digitalizată a  Bibliotecii Județene Constanța

[6] Florin Constantinoiu, O istorie sinceră a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011

Te rog lasă gol acest câmp

Bună ziua
Îmi pare bine să te cunosc.

Înscrie-te pentru a primi articole autentice cu un conținut istoric în căsuța de email.

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Verifică-ți dosarul de intrări sau spam pentru a-ți confirma abonarea.