CEL MAI TEMUT ȘI APRECIAT COMISAR REGAL

Articolul prezent este o mică filă al unei pagini de istorie despre justiție. Dreptatea sau justiția a existat din vremurile  străvechi. Dumnezeu a făcut în urmă cu peste șase mii de ani un act de justiție cu Cain, pentru că acesta l-a omorât pe Abel. Surprinzător, acel act a constat într-un dialog și nu într-o condamnare la moarte.De-a lungul timpului, oamenii au căutat justiția pentru că aveau nevoie de siguranța vieții. Astăzi justiția contribuie în mod evident la protecția și liniștea cetățenilor, însă ea îmbracă diferite forme și aceste forme uneori sunt greu de înțeles, dată fiind complexitatea normelor juridice.

Românii, după războiul cel mare, au cerut dreptate. Au strigat după justiție. Suferința anilor de război i-a determinat pe mulți să caute dreptatea la autoritățile vremii.Vocile celor mulți cereau moartea trădătorilor, alții voiau ca aceștia să fie închiși și să li se ia averile, iar alții cereau să fie alungați din țară.

După ocupația germane-bulgară-turcă, alianță care a stăpânit timp de doi ani Dobrogea, în perioada 1916 – 1918, în urma multiplelor plângeri făcute de populația locală, un număr însemnat de anchete polițienești s-au desfășurat rapid în Tulcea și Constanța, pentru a potoli furia populației și pentru a trimite în fața legii pe cei care au colaborat cu ocupanții. Mulți cetățeni de diferite etnii, români prin adopție și chiar români neaoși au fost acuzați de spionaj, trădare, colaborare cu inamicul, fapte de silnicie comise pe timpul războiului, furturi și alte delicte cuprinse în codul penal al vremii. Faptele reprobabile comise pe timp de război în Dobrogea au fost judecate la Corpul V Armată în cadrul Curții Marțiale, care avea sediul în orașul Constanța. Probatoriul strâns în anchete de brigăzile locale de siguranță și de poliție, conform codicelor juridice militare ale vremii, a fost susținut în fața judecătorilor de comisarii regali. Comisarii regali au reprezentat interesele regalității și, implicit, ale sistemului politic, timp de mai multe decenii în România. Delictele despre care vorbim, din Dobrogea, au fost promovate în fața Curții de procurorul militar Vasile Chiru.

Aceasta este povestea lui, care prezintă o mică parte din viața acestui bărbat, poveste descrisă de cronicile vremurilor. Cine era comisarul regal și, mai ales, ce făcea un comisar regal în justiția militară?

Conform Codicelor de Justiție Militară nr. 1025, din 3 martie 1906 și prin legea din 21 decembrie 1916[1], pe lângă Consiliile de Război se numesc comisari regali și substituți ai acestora care au rolul de procurori. Aceștia sunt selectați din rândul ofițerilor superiori, sau cel mult din rândul ofițerilor cu grad de căpitan. Cei care desfășoară această activitate trebuie să aibă cunoștințe juridice de drept penal. Comisarul Regal are rolul, printre altele, de a prezenta Curții Marțiale dosarul probatoriu al faptelor care urmau a se judeca potrivit competențelor Curții.

Maiorul Chiru, un tânăr ofițer din cadrul Consiliului de Război, Corpul 5 Armată, a preluat în anul 1920 o serie de dosare cu acte de spionaj, colaboraționism și crime de război, urmând a prezentata Curții faptele celor învinuiți. Anul 1920 reprezintă momentul în care se face cunoscut și admirat cel care avea să fie numit „cel mai temut și apreciat comisar Regal – Maiorul Vasile D. Chiru”[2]. Vasile D. Chiru nu este un ofițer anost și necunoscut, dimpotrivă, este unul din ofițerii de carieră care au lăsat o amprentă solidă în ceea ce numim astăzi domeniul justiției militare și în publicistică.

Statul român s-a dovedit a fi nepregătit, în anul 1914, pentru război. În anul 1916, se dovedește a fi din nou nepregătit pentru participarea la război. În anul 1919 se dovedește, la fel, ineficient în a aplica într-un mod riguros și fără echivoc justiția militară pentru faptele din timpul războiului. La acel moment nu exista o practică judiciară destul de elaborată și legile justiției militare aveau un caracter larg, general, mai puțin aplicabil complexității neprevăzute de fapte petrecute în război. În acest context, ofițeri cu studii juridice îndeplinesc rolul de magistrat, promovând și judecând în Curțile Marțiale cauzele multiple care au fost judecate după război. Reputația maiorului Chiru este deosebită. Atât înainte de război cât și în anii următori, ofițerul se remarcă în magistratură, în jurnalism și în publicistică, fiind unul din scriitorii premiați ai Societății Scriitorilor Români.  Revista „Actualitatea”[3] din august 1920 îi dedică un material elogios cunoscutului Comisar Regal, considerat unul dintre cei mai temuți.

„Cel mai temut și apreciat comisar Regal, Maiorul Vasile D. Chiru a debutat în viața publică ca ziarist, fiind redactor la „Adevărul” și la „Minerva”, colaborând cu principalele ziare și publicațiuni ale timpului. Maiorul Vasile D. Chiru s-a născut în anul 1887, deci e în floarea vârstei, energiei și talentului. Făcându-și stagiul militar, a fost sedus împreună cu alți tineri de elită de frumusețea vieții militare. De disciplină, de morală și de viața acestei cariere militare. În înalta ei menire națională, a rămas în oștire, trecând cu succes prin școala tinerilor cu termen redus, fondată în 1909 de Generalul Averescu, școală care a dat o întreagă pleiadă de militari cari înregistrează astăzi armata. Tânărul entuziast care s-a devotat armatei dintr-o adâncă convingere și din cel mai pur idealism a fost un fruntaș al clasei sale, fiind clasificat al treizeci și optulea dintr-o promoție de 240 de ofițeri. Maiorul Vasile D. Chiru a făcut din postul său un excelent instrument de purificare, prin mijloace câștigate, reușind să se facă respectat și temut la bară, căpătând încrederea și respectul chiar al împricinaților. În cursul strălucitei sale cariere în justiția militară, pe care nu a părăsit-o nici o clipă, a instrumentat cu succes cele mai importante cazuri întâmplate în ultimul timp. Pentru meritele sale de Comisar Regal a fost citat prin Ordin de zi pe armată, decorat pentru merite profesionale cu ordinul „Steaua României” în gradul de ofițer. În prima fază a războiului, renunțând la mobilizarea sa în justiție, a luptat ca un brav, fapt pentru care a fost decorat cu ordinul „Steaua României” cu spadă și panglica „Virtutea Militară.” Orator de rasă, mânuind o vastă cultură, militar brav, Maiorul Vasile D. Chiru este și un scriitor de seamă, fiind membru al Societății Scriitorilor Români. Din opera sa fecundă și valoroasă cităm: „Criminali morali”, studiu de sociologie, „Un oftat în umbră”, nuvele, „Suflete mari”, teatru, „Când înfloresc salcâmi”, proză, „Dușmanii neamului”, studiu sociologic, „Învingătorul”, nuvele, „Trecând prin viață”, roman, etc.”

 Conform dosarelor aflate în diferite arhive, Vasile Chiru s-a născut într-o familie modestă, din București. Tatăl, Dobre și mama, Anica, au încercat să îl susțină pe fiul lor la studii până în momentul înrolării acestuia în armată. Acesta a intrat în școala de ofițeri în rezervă dar, odată cu începerea războiului, a cerut să lupte pe front, unde a fost decorat pentru acte de bravură. Imediat după război, în urma pregătirii juridice, va fi promovat magistrat, respectiv comisar regal. Inițial, Chiru a fost comisar regal la Corpul 5 Armată cu sediul la Constanța, unde a fost detașat temporar, ulterior însă, este promovat în anul 1921 Prim Comisar Regal la Corpul 6 Armată în Cluj, unde pune bazele revistei „Curierul Justiției Militare”.  Ofițerul administrează și conduce această publicație în care sunt abordate diferite teme juridice de interes, în special pentru faptele penale comise de militari. Comisarul Regal Chiru, dincolo de activitatea de magistrat și publicist, este cunoscut  ca unul din întemeietorii școlii  de contraspionaj militar. Astfel, în noiembrie 1921, la inițiativa acestuia, sub patronajul generalului Petală, se înființează la Corpul 6 Armată „şcoala specială de informaţii şi contrainformaţii, la care au fost convocaţi pentru un stagiu de şase luni ofiţeri şi grade inferioare din toate unităţile Corpului de Armată”[4].

        Maiorul Chiru a stabilit că în aceste școli ale armatei, cea de la Corpul 6 fiind prima de acest gen, materiile de bază predate să urmărească asimilarea informațiilor de poliție științifică și criminalistică, medicină legală, de organizare administrativă și judiciară, pentru a contracara spionajul străin. După activitatea de la Cluj este avansat în grad colonel, apoi  devine general. Cariera sa continuă ca președinte al Curții Marțiale din Constanța, după care este promovat ca judecător, general magistrat, președinte al Curții Marțiale din Chișinău și ulterior, din București[5]. Între timp se căsătorește cu Constanța, o tânără din Slobozia, născută în ianuarie 1900, fiica unui măcelar. Rămân împreună până la moartea generalului, fără a avea copii. Ofițerul este trecut în rezervă în anul 1937, după 21 de ani de carieră militară, la vârsta de 51 de ani. Pentru că a avut o bună reputație, i se oferă un post de consilier la Curtea de Conturi a României. Aici lucrează până în anul 1949. Termenii elogioși în care este prezentat în presa vremii magistratul Chiru,  un scriitor destul de cunoscut al timpurilor de atunci, prezintă tiparul bărbatului împlinit social. Dar viața unui om nu este reprezentată doar de articolele de presă și de medaliile pe care le-ar putea primi.

Astăzi, după mai mult de 60 de ani de la moartea magistratului, documente din arhivele naționale și în special cele depozitate la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, prezintă o altă ipostază din viața „celui mai temut și apreciat comisar regal”. O scrisoare semnată indescifrabil adresată ministrului de interne al Republicii Populare Române în anul 1951 îl descrie ca fiind „cel mai barbar și feroce comisar regal”[6]. Denunțul numărul 9614 din 14 august 1951, adresat Tovarășului Ministru de Interne relata următoarele: „Colonelul magistrat Vasile Chiru este cel mai înverșunat dușman al poporului… este un călău și un antisemit…,este un barbar feroce…, a dezlănțuit o adevărată prigoană, contra noastră a comuniștilor și a evreilor. Ne apuca groaza și nebunia când auzeam de el. Am fost bătuți și chinuiți ca pe timpul inchiziției de el.” Tonul și modalitatea exprimării arată multă ură, de aceea scrisoarea a fost prezentată fragmentat.

Autorul scrisorii nu își asumă petiția. Dar ea reprezintă o acumulare de supărări și resentimente. Cercetătorul istoric și cititorul, în fața acestor documente își pune întrebarea: cine a fost cu adevărat Vasile D. Chiru? Pentru a descifra o parte din această enigmă este necesar să ne întoarcem în trecut în anul 1918. Atunci, un eveniment dramatic la care a participat Maiorul Chiru a declanșat schimbări semnificative în viața acestuia. Evenimentul respectiv a avut punctul culminat în data fatidică de 13 decembrie 1918. În timpul regimului comunist, ziua de 13 decembrie 1918 a devenit o zi de sărbătoare, cunoscută ca „Ziua Tipografilor”, eveniment cu gust amar, din cauză că această zi sângeroasă a fost și ziua reprimării grevelor muncitorilor din perioada 6 – 13 decembrie 1918.

Într-o iarnă deosebit de friguroasă, după un război secătuitor în care suferința s-a manifestat prin foamete, opresiune, pierderea celor apropiați pe front, orori, etc., muncitorii bucureșteni, la întoarcerea Casei Regale de la Iași, au ieșit pe străzi și au cerut abolirea monarhiei, reducerea orelor de muncă la 8, mărirea salariilor și recunoașterea sindicatelor. Inițial au pornit doar breslele tipografilor, dar s-au adăugat și alte bresle, estimându-se că pe străzi au ieșit circa 15 000 de oameni. Greva a fost înăbușită violent de către autoritățile române, represiunea soldându-se cu moartea și rănirea a zeci de muncitori al căror număr nu se cunoaște concret nici azi. Armata română, adusă în capitală pentru intervenție, a deschis focul asupra manifestanților, chiar în fața Teatrului Național. Acolo au fost arestați zeci de manifestanți, care au fost ulterior bătuți și maltratați. Printre ei, fruntașul socialist I. C. Frimu, a murit la câteva zile de la rănile provocate de bătaie.

Iată ce declara[7] Dumitru Gănescu, participant la manifestația de la Teatrul Național, în anul 1948, când odată cu schimbarea regimului, s-a declanșat o anchetă amplă și o „vânătoare” cu intenția de a găsi pe cineva din cei care au fost implicați în represiune:

„Fac parte din mișcarea muncitorească din anul 1906. La manifestația din fața teatrului care a avut loc la 13 decembrie 1918 am luat parte activă fiind chiar de la balconul clubului socialist de pe strada Sf. Ionică. În legătură cu represiunea pe care au suportat-o cei ce manifestau vă relatez următoarele: În noi au tras ofițeri îmbrăcați în haine de soldați….După aceea au fost arestați 80 dintre noi și duși la polițe unde am fost bătuți în spălătorul poliției și ca să își bată joc de noi am fost tunși cu o mașină de tuns coame de cal. De la 12 noaptea au  fost scoși ca să se măture curtea I.C. Frimu, Cristescu, Popovici, Pop și Ilie Moscovici, de către ofițeri îmbrăcați în soldați, care le-au spus că nu mătură bine și i-a bătut în mod barbar cu ciomegele. Apoi ne-au dus la curtea marțială. Acolo maiorul Chiru a întrebat cine a vorbit de la balcon.”

Pentru anchetarea greviștilor, Curtea Marțială a delegat atunci trei magistrați: Nicolae Georgescu Ștefănești, Ionescu Gheorghe și Vasile Chiru. Aceștia au pledat în instanță ca acuzatori. Acesta este momentul istoric pentru care mulți din socialiștii care au manifestat nu l-au uitat și iertat pe maiorul Chiru. Timpul a trecut cu repeziciune și ofițerul tânăr și chipeș era acum un general pensionar. În activitatea sa de înalt funcționar acumulase și o avere consistentă. Deținea în capitală un imobil, pe strada Țepeș Vodă, la numărul 14, format din două apartamente, un imobil pe strada Remulus, la numărul 46, cu un singur apartament, un alt imobil pe strada Știrbei Vodă, la numărul 46, cu două apartamente, iar pe strada 6 Martie, avea un bloc cu patru apartamente. În unul din acestea locuia cu soția[8]. Ofițerul nu a avut copii. A supraviețuit bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial fără a mai fi un combatant activ, ci doar un funcționar la Curtea de Conturi. Luna August 1944 a schimbat soarta unei mari categorii de populație românească, iar Vasile Chiru s-a numărat printre cei care au fost nevoiți să își schimbe viața. În 1949 a fost nevoit să iasă la pensie. Cu un an înainte soția lui, în vârstă de 48 de ani, se angajase la contabilitatea Universității București, care atunci se numea „Universitatea I. C. Parhon”. Este anul în care noul regim începe o serie de acțiuni menite să cerceteze implicarea celor din fostul sistem politic în anchetarea și condamnarea comuniștilor.

Inițial, Cabinetul „Crime de Război” din cadrul Parchetului Curții București deschide dosarul 1748/1948 împotriva colonelului Alexandru Stătescu, bănuit de implicarea în reprimarea revoltei de la Teatrul Național din decembrie 1918[9]. În cadrul audierilor, o serie de martori aduc în atenția anchetatorilor pe fostul comisar regal Vasile Chiru. Fiind vorba și de alți ofițeri indicați ca participanți la represiune, respectiv generalii Mărgineanu Alexandru, Băgulescu Gheorghe, Tătaru I. Nicolae, colonelul Călătorescu Alexandru, și o serie de alți ofițeri, se dispune deschiderea unui nou dosar de anchetă – Dosarul 52/1949, dosar care rămâne activ până în 1955. Activitatea Cabinetului de Război se desfășoară lent și în timp îndelungat. Cei nominalizați sunt identificați cu greu. O parte dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Dar, în paralel o altă instituție de forță, Direcția Generală a Securității Statului, face demersuri specifice de a documenta activitatea generalului magistrat pensioner, Vasile Chiru. Una din metodele folosite constă în trimiterea unei anonime despre cel care urmează a fi supravegheat. Era o procedură comună care era notată în planurile de măsuri pentru studierea suspectului. Dosarul generalului conține această anonimă din care am spicuit anterior câteva formulări. Apoi, a urmat supravegherea activității suspectului. Adresa nr. 55863, din 19 mai 1952, emisă de Direcțiunea Generală Securității Statului solicita: „Pentru a cunoaște acțiunile criminale ale colonelului magistrat Chiru Vasile, domiciliat în București, Bulevardul  6 Martie nr 46 veți căuta să dați de dosarele în baza cărora au fost condamnați muncitori cu activitate progresistă. De asemenea veți căuta la Academia Republicii Populare Române romanul intitulat „Târgul Mausului”. Materialul menționat mai sus este necesar să fie identificat deoarece constituie probe justițiabile. După ce veți strânge întreg materialul se va întocmi dosar conform ordinului dat în problema C. R. și înaintat acestei direcțiuni numai atunci când va cuprinde probe valabile pentru justiție”[10].

Semnat Colonel Securitate G. Birtaș

Într-un răspuns aflat în dosarul operativ se menționează:

„Colonelul magistrat Vasile Chiru în prezent este general magistrat pensionar și are domiciliul pe Bulevardul 6 Martie nr. 46. Suntem informați că numitul a judecat pe conducătorii muncitorilor de la acțiunea din Piața Teatrului Național”[11]. După derularea acestei corespondențe statul confiscă toate proprietățile deținute de familia Chiru, iar cei doi soți sunt mutați forțat într-o casă naționalizată, pe strada Piața Ilie Pintilie, la nr. 18[12].

În paralel cu aceste activități în care se caută persoane dispuse să acuze ofițerul pensionar, se caută romanele scrise de el și în special broșura „Dușmanii Neamului” publicată în 1920. Cabinetul Crime de Război continuă audierile din dosarul evenimentelor din 1918. Pe data de 2 februarie 1953 este audiat[13] generalul Chiru. Are acum 67 de ani. Este citat în calitate de martor.

Iată ce declara fostul anchetator organelor de anchetă: „Am fost ofițer activ – scria Vasile Chiru –  și am îndeplinit serviciul la Curtea Marțială a Corpului II Armată, în timpul manifestațiilor muncitorești din 13 Decembrie 1918…. În timpul anchetei au fost cercetați și trimiși în judecată un lot de muncitori sub acuzația de rebeliune, în raport cu legile statului din acel timp. Precizez că, atât în cursul anchetei, cât și în fața instanței de judecată, comportarea mea a fost lipsită de excese, atât în cuvinte cât și în ton… Nu am manifestat brutalități prin cuvinte sau gesturi.”

 

Sunt audiați în timp și ceilalți ofițeri de pe lista Cabinetului. După trei ani, la 2 aprilie 1955, Parchetul ajunge la un verdict. Surprinzător, emite o Ordonanță de scoatere de sub urmărire. Muncitorii implicați în rebeliune, aflați în viață declară: maiorul Chiru nu a abuzat și s-a manifestat în anchetă corect. Magistratului nu i s-a putut imputa o anchetă abuzivă în dosarul manifestației din fața Teatrului Național. Dar, după 17 zile de la darea ordonanței, generalul magistrat în rezervă Vasile Chiru moare și va fi îngropat în Raionul București[14].

Dosarul prăfuit al istoriei nu a putut documenta faptul că Vasile Chiru a fost „cel mai barbar și feroce comisar regal”. Totuși, ofițerul a avut o singură ”problemă” care în final i-a marcat viața: servit în justiție cu devotament un regim și a prins și schimbarea acestuia.

Povestea lui, tristă și adevărată, s-ar putea sfârși aici. Dar, din dosarul imens al istoriei, ne-a mai atras atenția una dintre file. Este vorba de un plan de măsuri[15] emis de Direcția Securității București, la aproximativ un an și jumătate de la moartea generalului magistrat, respective, la 4 octombrie 1956.

Îl voi reda integral fără a comenta eventuale concluzii.

Plan de Măsuri pentru  studierea lui Chiru Vasile fost colonel magistrat

1. Se va stabili cum este cunoscut în evidențele noastre       Termen: 15 octombrie 1956

2. Se va stabili dacă este cunoscut în cadrul Problemei M.D.       Termen: Tot trimestrul

3. Se vor efectua investigații la locul de muncă pentru stabilirea manifestărilor acestuia, cercului de prieteni, caracterul legăturilor precum și alte date ce pot interesa.       Termen: Tot trimestrul

4. Se va efectua controlul secret al corespondenței și stabilirea unor legături cu persoanele din afară.       Termen: Tot trimestrul

5. Studierea unor dosare de la Tribunalul Militar București în baza cărora au fost condamnați muncitori cu activitate progresistă și scoaterea de fotocopii.       Termen: 15 decembrie 1956

6. Măsuri de căutare la Academia R.P.R. a romanului intitulat „Târgul Mausului” după care se vor scoate fotocopii.      Termen: 15 decembrie 1956

7. Se vor executa măsuri de atragere de declarații de la cei care au suferit în urma sentințelor date de el.
8. Se va executa cunoașterea personală pentru completarea studiului.                         
9. Măsurile se execută de către locotenent Sebe C.

Semnat : colonel de securitate Indescifrabil

Destinul generalului Vasile Chiru, ilustrează în mod consecvent, maniera în care, odată cu schimbarea regimurilor politice, scala de valori sociale poate oscila în maniere surprinzătoare, conform intereselor momentului. Astfel încât, spre finalul vieții, deși a desfășurat o activitate profesională impecabilă, chiar și o persoană integră, precum eroul povestirii noastre, a putut, în contextul generalizat al confuziei morale și al suspiciunilor, să fie desemnată ca subiect al unei anchete injuste și umilitoare.

 

LUCIAN ȚUGUI

 

 

[1] Legea a fost promulgată conform Monitorului Oficial nr. 224 din 28 dec. 1916

[2] Revista „Actualitatea” Anul VIII nr. 8 din august 1920, colecția Biblioteca Digitală a Universității Iași

[3] Ibidem 2

[4] Avocat V. Stănescu, articolul „Spionajul”, Curierul Justiției Militare, nr. 8 și 9, 1 februarie 1921, fila 32, colecția digitală Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj

[5] Arhiva C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosarul 202623, vol.2, fila 143

[6] Arhiva C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosarul 202623, vol.2, fila 144

[7] Arhiva C.N.S.A.S., Fond P. 0077829, Dosar 20623, Depoziția martorului D. Gănescu, fila 3

[8] Arhiva C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosarul 202623, vol.2, fila 147

[9] Ibidem 8 fila 2.

[10] Ibidem 9 fila 141

[11] Ibidem fila 142

[12] Ibidem fila 156

[13] Arhiva C.N.S.A.S., Fond P. 0077829, Dosar 20623, Depoziția martorului V. Chiru, fila 86.

[14] Arhiva C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosarul 202623, vol.2, fila 157

[15] Ibidem, fila 140