CONSTANTIN GĂVENEA. DOCUMENTE INEDITE. Partea a II a

În articolul precedent, în urma descoperirii unor documente inedite în Arhivele Naționale ale României, fondul Ministerul Instrucțiunii Publice, au fost prezentate aspecte din activitatea pictorului tulcean Constantin Găvenea, personalitate marcantă a orașului Tulcea. Mobilizat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, învățătorul Constantin Găvenea privește peste timp, ignoră realitățile războiului și solicită o inspecție școlară specială pentru a deveni învățător de gradul I. Inspecția efectuată scoate în evidență contribuția adusă de acesta la viața satului în care trăia și lucra. Inspectorul general Gheorghe Mantu consemna, în documentul întocmit la 12 mai 1945: „Puțini sunt dascălii care se pot mândri atât cu pregătirea, cât și cu opera lor, ca d-l învățător Găvenea Constantin[1]”.Realizările din domeniul social și erudiția l-au propulsat atunci pe Constantin Găvenea într-o zonă considerată de elită: este detașat la Fundația Culturală Regală „Regele Mihai I”, pentru a îndeplini funcția de inspector cultural al județului Tulcea. Alături de înscrisurile depozitate în arhive, în fondul menționat, au fost descoperite și două documente cu caracter monografic. Acestea reprezintă lucrări de cercetare locală care oferă informații valoroase despre portul din Tulcea și despre prima școală din oraș. Primul document[2] este intitulat simplu „Portul” și a fost realizat, așa cum relatează autorul, „în urma răsfoirii albumelor vechi din oraș, a cărților călătorilor străini și prin depănarea amintirilor, cu glas tremurător, ale bătrânilor târgului”. Redăm în continuare această scurtă monografie.

PORTUL

 „Răsfoind cu mult către început albumul cu imaginile Tulcei, îngălbenit de vreme, descrise, ici-colo, în cărțile călătorilor străini, trecuți prin acest oraș, sau ascultând depănarea amintirilor cu glas tremurător al bătrânilor târgului, portul, ca și orașul în sine, era cu totul altul decât cel de acum. Vremea și omul și aici, ca în multe alte aspecte ale naturii, au dăltuit, încetul cu încetul, în decursul vremii, noi aspecte, năruind tot ce le sta împotrivă și nu le convenea. Astfel, până aproape de prima jumătate a veacului al XIX-lea, Dunărea își plimba în voie apele prin centrul de azi al orașului, printre sălbiile pâlcurilor și pădurile de stuf, până pe locul unde astăzi se află biserica „Schimbarea la Față”, de unde începe, spre deal, în sus, o pădure mare de stejari, care în cursul vremii a fost tăiată de localnici, lăsând loc liber așezărilor omenești.

Strada Isaccei de azi și valea dintre dealul Taber și cel al Babadagului erau sub apă.

Pe aceste locuri joase, unde astăzi se întind străzi largi și pavate, străjuite de sumedenie de prăvălii și case pe luciul apei, printre umplețele sălciilor scorburate și gârbove, pescarii, purtați de bărci cătrănite, pescuiau în voie, iar noaptea brotăceii, așezați pe frunzele florilor de nufăr, însoțeau, la lumina lunii, concertul lor nocturn.

Orașul, datorită acestui liman, era împărțit, privind dinspre Dunăre, în două părți: o parte, cea mai veche și mai arătoasă prin sumedenia de case, se întindea ca pe o peninsulă, pe dealul Mahmudiei – cam pe unde sunt străzile Sf. Împărați, Gloriei și Renașterii – și o altă parte, pe dealul Babadagului. În decursul vremii, din cauza malului împins de ploi de pe dealurile înconjurătoare și din cauza aluviunilor aduse de Dunăre, această baltă a început să sece și mai apoi să devină un loc întins, „coșar”, cum îi spuneau localnicii pe atunci. Pe acest loc odihneau sătenii veniți la târg cu cereale, vitele de la care, iar în partea dinspre Dunăre, se afla „cherhanaua”, unde se primea peștele vânat.

Portul, pe atunci, datorită acestei conformații a terenului, se întindea între „vadul pescarilor” sau al „sacagiilor”, cum i se mai spunea. Primele începuturi de ridicare de teren și îndiguire a portului încep în anul 1857, când ia ființă Comisiunea Europeană a Dunării, iar lucrările de proporții mari încep după reanexarea Dobrogei și în special între anii 1894–1900, sub primarii Davidoglu și Leonida Stene. Ultimul, originar din orașul Iași, a fost unul dintre primii avocați români ai orașului. Până la această dată nu exista cheiul de azi din fața grădinii publice și agențiile S.R.D. și N.F.R.

Acum 50–60 de ani, spun bătrânii orașului, în fața portului de azi erau, în cea mai mare parte, alte clădiri, nu atât de mari ca cele de acum. Astfel, începând de la prăvălia de azi Cambitzi, care exista pe atunci, până la Agenția S.R.D., în care funcționa o cafenea cu biliard, se înșirau numai brutării, cafenele și cârciumi frecventate de muncitorii din port și marinari. Din cauza terenului aflat aproape la nivelul apei, zidurile acestor clădiri, ca și ale celor aflate în centrul orașului, erau făcute din cărămizi, susținute la distanțe apropiate de stâlpi de lemn. Aceste ziduri se numeau „paincuri”. În continuarea acestor prăvălii, urma clădirea Agenției Austriece, o mică cafenea cu miros greu de tutun, depozitele de cherestea, dintre care cele mai mari erau ale albanezului Sotir Gh. Sotir și cea a lui Alexe Avramide, care se termina cam pe locul unde se află gara din port, iar ceva mai departe se afla abatorul orașului.

Pe locul unde se află azi magazinul C.E.D. se găsea un mare șantier naval, proprietatea lui Gheorghe Milea, în care se construiau vase comerciale pentru Marea Neagră, de toate mărimile, și vase de război pentru Turci. În acest șantier, tot atât de vechi ca și cel de la Galați (1756), lucrau, spun bătrânii, mii de oameni, dintre care majoritatea erau greci. Sub stăpânirea turcă veneau aici reisii (conducători, n.a.) din Constantinopol pentru a controla temeinicia lucrului și a lua în primire vasele terminate, care plecau încărcate, mânate de pânze, spre capitala sultanului, încărcate cu tot felul de bogății ale pământului Dobrogei. Pentru construirea acestor vase se tăiau din munții Moldovei cei mai falnici copaci, care erau împinși, la cererea stăpânirii turce, cu plutele, până la portul Tulcea.

În jurnalul unei călătorii de la Constantinopol în Polonia, Boscovich, unul dintre cei mai eminenți oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, care a călătorit prin Dobrogea pe la 1760, spune că se construia foarte mult și prost materialul fiind întrebuințat așa încât corăbiile abia pluteau câteva luni și începeau să se desprindă legăturile. Pentru treaba aceasta, reisul, omul de încredere al stăpânirii turce, era încântat, căci avea o frumoasă parte la câștig.

Peste drum de clădirea Cambitzi, chiar în colțul de unde începe grădina publică de azi, era o cafenea mare, luxoasă, cu biliard, proprietatea lui Nicolae Licharopol, frecventată de marii comercianți care se adunau în jurul meselor pentru a pune la cale, printre sorbiturile de cafea servite în cești mari pe care se răsfrângea bronza semilunii și în rotocoalele de fum de tutun străin, noi afaceri aducătoare de câștig. Venea apoi o prăvălie cu scule pescărești și marinărești, necesare navigației, la intrarea căreia sta agățată, ca emblemă, o ancoră. Cele două cafenele, frecventate de lumea intelectuală a orașului și de negustori – una a Românului Dumitru Cutoș și cealaltă a grecului Angelitache. Ultimul, mai umbla prin lume și, mai cu spirit practic în cele ale banului, în cafenea servea și băuturi alese, iar ca mijloc de atracție pentru comercianții străini și hotelierii târgului avea – mi-a spus la ureche un bătrân în ochii căruia flutura regretul după acele vremuri – și câteva fete „tare cum se cade” și bune cântărețe de nu te mai săturai, toată noaptea, ascultându-le glasul în sunetul tarafurilor și ghidușiile, între sorbiturile de vin porfiriu.

Tot aici, notabilitățile orașului și cetățenii turci puteau găsi tradiționala narghilea, cu dichis aranjată pe scăunelul de lângă masă, din ciubucul căreia, cu mult tact, sorbeau fumul de tutun printre înghițiturile de cafea. Pe locul unde se află azi, în grădina publică, pavilionul muzicii, a funcționat, în câteva magazii amenajate pentru prima dată, până târziu, „Procura”.

Mai sus, urma „Conacul” – localul Prefecturii de azi – în care sus stătea „beiul”, iar jos se afla, ca și azi, judecătoria. În magazii, în spatele întreprinderilor comunale, era încartiruit un regiment de infanterie turcesc, iar după reanexare, un batalion de jandarmi.

Magaziile de azi ale pescarilor, în care se află și biroul de vânzare al peștelui, sunt construite sub stăpânirea turcă. De la aceste magazii și până aproape de locul unde se află astăzi fabrica de pielărie „Talpa” se întindea, cu aspect oriental, târgul turcesc dominat de cele trei minarete albe care se profilau pe cerul albastru ca trei lumânări de speranță. După reanexarea Dobrogei, plecând în Turcia cea mai mare parte din credincioșii lui Mahomed, aceste geamii, rămase pustii, au fost dărâmate, iar în locul lor se găsesc azi modeste case de pescari. În acest loc se aflau, în trecut, înșiruite pe străzi înguste și pline de praf, o sumedenie de magazine scunde turcești: băcănii, cafenele, manufacturi, brutării etc. Printre acești negustori turci și-au făcut loc și comercianți creștini, ca frații Economu, Mihalache Câlcandi și alții.

Acest oraș, altfel ca mai toți bătrânii de azi, mânuia destul de bine, pe lângă limba română, greaca, bulgara și rusa, pe cea turcă, care era a stăpânirii. De la acest târg, în sus, spre actuala geamie, se întindea mahalaua turcească, cu case mici, învelite cu olane și împrejmuite cu garduri făcute din plăci de piatră, puse unele peste altele și netencuite sau ridicate din chirpici lipit cu lut galben. Ceva mai departe se aflau mai multe ateliere de construit și reparat bărci pescărești, dintre care cel mai renumit era acela al lui grecul Barberis.

În fața acestor ateliere, ședeau întinse, pe lângă garduri și pe malul Dunării, cu fața în jos, mulțime de bărci cătrănite, ce păreau de departe niște animale acvatice, ieșite pe uscat pentru odihnă, după un drum obositor de lene și somn. Pe locul unde se află azi fabrica „Talpa” se găseau magaziile tăbăcarilor ce răspândeau un miros greu de-ți tăia suflarea.

Restul magazinelor, pe care le vedem în lungul cheiului, azi mâncate de igrasie și sărăcite din cauza vieții comerciale sărace și a lipsei de mișcare care duce în cea mai mare măsură bogățiile județului, au fost clădite, în cea mai mare parte, în jurul anului 1900, de negustori cerealiști armeni, bulgari, evrei și greci „chefaloniți”. În spatele fabricii Talpa se întindeau, pe malul Dunării, grădini mari de zarzavat, lucrate cu multă pricepere și sârguință de localnicii bulgari, din care aprovizionau, tot anul, piața orașului, scoțând de pe ele bani frumoși.

Pe cheiul de azi al portului, spun bătrânii, în trecut erau ancorate o mulțime de corăbii, de toate mărimile și culorile, venite din Constantinopol, Alexandria, Pireu și alte porturi depărtate ale Mediteranei, pe punțile cărora, sute de muncitori din port, dezbrăcați de cămăși, nu mai pridideau să descarce merele de Anatolia, portocalele, lămâile, butoaiele cu măsline, hamsii, chefali, oliva grecească, stafide, smochine și alte bunătăți. În locul acestora, sub povara sacilor grei duși în spate, cereale sau împingând butoaiele cu miere, ceară, se îmbarcau până în Veneția, peste mări, pastrama de berbec, vinuri, blănuri, lână, roți mari de cașcaval ș.a.

În aceste corăbii mari se încărcau, mai ales pentru Constantinopol și alte porturi turcești, mari cantități de lemne de stejar groase, tăiate fără milă din marile păduri de pe dealurile orașului și județului, astăzi rămase pleșuve și neapărute pentru agricultură, din cauza pietrei ieșite la suprafață, în urma stratului de pământ smuls în văi de ape și vânturi. Această barbară distrugere a pădurilor din jurul orașului și din județ a continuat până în anii din urmă, datorită unei politici demagogice și mioape, când votul și dorința de a parveni erau mai presus de orice considerent gospodăresc, cu caracter obștesc și patriotic.

Privind azi aceste dealuri golașe, aflate în județ în mare număr, te cuprinde tristețea și dezgustul de lăcomia nesățioasă și lipsa de suflet a omului față de natură. În scrierile lor, călătorii străini care au trecut în secolele din urmă prin aceste locuri aduc cuvinte de laudă măririi și frumuseții bătrânelor noastre păduri, care coborau până jos, în vadul Dunării, unde, în zorii trandafirii ai dimineților, căprioarele, cu puii lângă ele, se adăpau la apa ce oglindea trupul lor zvelt. Odată cu pădurea s-au dus și aceste gingășii, care azi se mai zăresc, când și când, în pădurile Babadagului.

În afară de această bogăție, din portul Tulcea se mai exportau: boi, cai și mai ales berbeci. Aceștia din urmă, mai ales cei care erau denumiți „chivergici”, erau foarte căutați pe piețele turcești, deoarece carnea lor constituia pentru credincioșii Coranului un adevărat deliciu. De asemenea, se căuta foarte mult, tot de turci, și grăsimea de oaie.

Pentru extragerea cât mai rapidă și mai multă a acesteia, după ce tăiau oile cumpărate din județ pe un preț foarte mic, se frigeau animalele, carnea o împărțeau gratis populației, iar grăsimea rezultată o puneau în butoaie. Cerealele, care porneau pe calea apei în mari cantități, după ce erau scoase din magazii și înainte de a fi încărcate pe vase, erau trecute prin ciururi mari, mânuite de muncitori care se ocupau numai de această treabă, denumiți, din această cauză, „ciurari”. Această animată viață a portului nu înceta decât târziu, toamna, când corăbiile aflate în port treceau la iernat în cotul pe care-l face Dunărea, în fața fabricii Talpa.

Aici, înșirate, de multe ori câte 40–50 de corăbii, încleștate în nodul gros de gheață al Dunării, zilele calde ale dezghețului de primăvară spărgeau acest nod și aduceau din adânc darurile naturii, reluând munca. Iar iarna, de departe privind aceste corăbii, prin mulțimea catargelor lor, aveai impresia unei păduri desfrunzite de frunziș, prin care vânturile tăioase ale toamnei scoteau sunete sinistre”. Învățător Constantin Găvenea.

Mărturisesc că acest text îmi oferă, personal, o confirmare a unor date pe care poate le-am considerat uneori simple legende urbane. Iată însă că istoricul Constantin Găvenea oferă repere care surprind transformările geografice, economice și sociale ale Tulcei din secolele al XVIII-lea–al XX-lea. Una dintre aceste informații este legată de prezența apelor în micul târg. Autorul arată că, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, brațe ale Dunării și zone mlăștinoase pătrundeau adânc în interiorul actualului oraș, ajungând până în zona unde se află astăzi biserica „Schimbarea la Față”. Astfel, centrul actual era acoperit de ape, iar zone precum strada Isaccei și valea dintre dealurile Taberei și Babadagului erau inundate.

Acest sistem de ape crea un liman interior, care împărțea orașul în două unități distincte: o parte veche, situată pe o „peninsulă” formată de apele Dunării, pe dealul Mahmudiei (zona actualelor străzi Sf. Împărați, Gloriei și Renașterii), și o a doua parte, pe dealul Babadagului. Aceste ape funcționau ca o barieră naturală și ca un element de organizare urbană, separând zonele locuite și influențând dezvoltarea acestora. Ulterior, prin colmatare (depuneri de aluviuni și pământ adus de pe versanți), aceste ape s-au retras, permițând unificarea spațiului urban și apariția portului modern. Textul confirmă, de asemenea, caracterul multicultural al orașului, datorită diversității populației: români, turci, greci, armeni, evrei și bulgari. Tulcea era atunci, prin portul său, un nod comercial între Orient și Occident, având legături cu Alexandria, Pireu și Veneția. Nu în ultimul rând, Găvenea prezintă repere cronologice clare, confirmate și de alte documente ale vremii: mărturia lui Ruggero Giuseppe Boscovich, care atestă existența, în secolul al XVIII-lea, a unui șantier naval activ; înființarea, în 1857, a Comisiunea Europeană a Dunării, ce marchează începutul modernizării portului; precum și lucrările de modernizare desfășurate între anii 1894–1900, sub primarii Davidoglu și Leonida Stene.

În ansamblu, textul lui Constantin Găvenea se dovedește a fi nu doar o evocare nostalgică, ci și o sursă valoroasă pentru reconstituirea Tulcii vechi. Nu este doar o recuperare a trecutului, ci o prezentare a autenticului din orașul de altă dată.

În a treia parte a acestui articol va fi prezentat ultimul document valoros descoperit în arhive care a fost realizat de Constantin Găvenea și care evocă prima școală primară de sub stăpânirea turcă.

 

                                                                                  Lucian Țugui

 

 

[1] Arhivele Naționale ale României, fond Ministerul Instrucțiunii Publice (sau Ministerul Culturii Naționale și Cultelor), Direcția Învățământ Primar, dosar 24/1945, fasc. 66, lit. G, Tulcea, nr. 2806.fila 9

[2] Ibidem, filele 48-54