Prof. Nicolae C. Ariton: „De ce este important Valentin Șerbu pentru tulceni?”

„De ce este important V. Șerbu pentru tulceni?” reprezintă un articol scris de Nicolae C. Ariton în care, argumentat, autorul susține o idee esențială: importanța lui Valentin Șerbu pentru tulceni constă în faptul că a oferit identitate literară Deltei Dunării și spațiului tulcean, scriind cu talent și cu un deosebit curaj în condiții în care mulți scriitori ar fi făcut compromisuri cu regimul opresiv, care l-a ținut închis de la vârsta de 16 ani și l-a supravegheat în următorii 50 de ani. Vă recomand să citiți acest articol, care contribuie la valorificarea și îmbogățirea patrimoniului literar tulcean.

„Valentin Șerbu este important pentru tulceni deoarece este cel „mai important” scriitor tulcean. Câțiva compatrioți neagă această afirmație, dar fără argumente. Eu pot să argumentez, astfel încât afirmația mea să devină axiomă. Mai întâi, trebuie să fiu franc și să recunosc că așezarea scriitorilor în clasamente este improprie, pornind doar de la simpla formulă că nu poți aduna mere cu pere. Scriitorii și operele lor sunt atât de diferiți, încât este aproape imposibil să-i compari. Dar dacă le însumezi, pe lângă calitățile literare, și pe cele umane, poți obține un portret aproape complet, comparabil și clasificabil. Dacă chiar îți dorești acest lucru! Noi nu dorim, doar că trebuie să ne susținem afirmația de la începutul acestor rânduri!

Valentin Șerbu a fost (este) cel mai talentat scriitor tulcean (pentru regionaliști, chiar dobrogean!), abordând două genuri literare distincte: realismul social și fantasticul. Să scrii realism social în România epocii comuniste echivala cu o adevărată sinucidere scriitoricească, chiar dacă ai fi reușit să treci de cenzură și de alte piedici și capcane ale celui mai „uman” sistem politic și social. Pentru a-l salva, prietenul său, Marin Preda – cel care l-a și lansat în lumea literaturii românești – l-a etichetat, împreună cu criticii și scriitorii de la Uniunea Scriitorilor din România, ca fiind un „scriitor satiric”. Un Valentin Șerbu care scria satiric despre societatea românească a anilor ’70 se potrivea mai bine criteriilor literare comuniste. Și uite așa a ajuns Valentin Șerbu „satirist”, o titulatură pe care nu cred că a agreat-o prea mult, dar a trebuit s-o accepte. Probabil că a fost singurul compromis pe care l-a făcut în viața sa! Din punctul nostru de vedere, al celor de azi, nu a fost un scriitor satiric, ci unul de-a dreptul dramatic; literatura sa nu satirizează sau ironizează personaje marginale ale societății comuniste, ci le prezintă drama autentică a vieții lor, purtați de idealuri irealizabile într-o lume sumbră. Dacă ținem morțiș să-l catalogăm pe Valentin Șerbu, putem spune că este o „reîncarnare”, după o sută de ani, a lui Nikolai Vasilievici Gogol, „inventatorul” realismului rus modern. Bineînțeles, respectând coordonatele geo-politice naționale și temporale.

Șerbu are un număr de aproximativ douăzeci de nuvele și povestiri care abordează genul fantastic, câteva dintre ele levitând în zona science-fiction sau științifico-fantastic, cum era numit neaoș în România. Cu toate că aceste texte sunt cuprinse în două volume distincte – „Fantastice” și „Fantastica Deltă” –, ele sunt cuprinse și în alte zece volume, mai multe sau mai puține, unele fiind chiar reluate. Genul fantastic și S.F. este complet diferit de cel „satiric” sau „gogolian”, demonstrând „curajul” lui V. Ș. de a aborda și o altă tematică decât cea care l-a făcut celebru sau, cel puțin, cu care a fost etichetat. Ce este interesant este faptul că, dacă în proza sa realistă greu se distinge identitatea orașului de provincie, în proza fantastică firul epic se desfășoară în Delta Dunării, pe care Șerbu o cunoaște ca-n palmă – cu siguranță nu ca pescar amator, ci ca „om al muncii” care a montat cel puțin câteva zeci de kilometri de cabluri electrice de-a lungul și de-a latul împărăției stufului. Acest mic amănunt îl face pe Valentin Șerbu să fie un scriitor tulcean, inspirat de realitatea citadină a micului oraș de provincie care era Tulcea, dar și de miturile și temele fantastice ale deltei dunărene.

Valentin Șerbu a fost cel mai prolific scriitor tulcean (probabil chiar dobrogean), publicând de-a lungul vieții treisprezece volume (s-ar părea că există și un al paisprezecelea, în limba rusă, dar nu există alte informații). Să publici treisprezece cărți de proză scurtă și romane în perioada comunistă era o adevărată performanță, fiecare având în spate o adevărată istorie nescrisă, începând cu trecerea prin cenzură, prinderea în planul unei edituri, aprobarea cotei de hârtie (una din cele mai dificile etape), culegerea textului de către tipografi, corectura șpalturilor. În concluzie, dacă scrierea unei cărți era și este un proces anevoios, editarea și tipărirea erau adevărate încercări. Azi, prolificitatea lui Valentin Șerbu a fost depășită de mult de scriitori tulceni precum Elena Netcu, cu aproximativ 30 de volume publicate, Ioan Gheorghiță, cu cele 20 de volume și plachete de poezii, poate și pentru simplul motiv că este suficient să trimiți prin e-mail fișierul electronic al cărții, iar un tehnoredactor și o tipografie digitală să facă restul, cu un tiraj cuprins între unu (!) și zece mii de exemplare, cât te ține punga. Deci prolificitatea, putem afirma, a devenit, în ziua de azi, desuetă. Dar în vremurile lui Valentin Șerbu era o dovadă de talent și „trudă” scriitoricească.

Valentin Șerbu a fost un scriitor adevărat și care a trăit doar din scris, în cei 10 ani petrecuți la București, la reședința Uniunii Scriitorilor de la Mogoșoaia. De subliniat ideea că și-a asigurat existența doar din scris proză, pentru că scriitori precum Eugen Barbu, Adrian Păunescu erau și directori de reviste (Săptămâna și Flacăra). Nichita Stănescu era angajat la mai multe reviste, de unde primea lunar aproximativ 10 mii de lei, o sumă enormă pentru anii ’70, când un salariu de profesor era 1500 de lei. Revenind la literatură, Petru Popescu a primit 120 mii de lei pentru romanul „Dulce ca mierea este glonțul patriei”, un best-seller românesc al anului 1971, publicat la Editura Românească, la care și-a publicat și Valentin Șerbu majoritatea cărților sale. Asta nu înseamnă că și Valentin Șerbu a primit sume asemănătoare pentru cărțile sale; în fapt și-a asigurat traiul din împrumuturi succesive făcute la Uniunea Scriitorilor, o practică răspândită în acea vreme, împrumutul fiind recuperat din vânzările de carte ulterioare. A locuit gratis sau cu o chirie simbolică la casa de creație de la Mogoșoaia, perioadă în care circulau anecdote despre Valentin Șerbu (dar și despre alți scriitori) care așteptau zadarnic alocarea unui apartament de locuit din fondurile de stat pentru scriitori. Nu a reușit nici măcar să-și facă celebrul „buletin de București”, rămânând până la moarte cu identitate și adresă tulceană.

Un scriitor în România comunistă era obligatoriu să provină dintr-o familie de țărani sau muncitori, adică să aibă o origine sănătoasă. În momentul în care tatăl fusese avocat în perioada burgheză, arestat, condamnat la mai mulți ani de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, prima barieră în viața unui tânăr era deja ridicată. Un adevărat zid s-a ridicat atunci când adolescentul Valentin Șerbu, la doar 16 ani, este condamnat pentru activități subversive la adresa statului român comunist. Tulcenii vor putea desluși în paginile acestei cărți întreaga poveste a acestei condamnări a minorului Șerbu, în urma unei acuzații extrem de grave. De asemenea, ei trebuie să înțeleagă cât de important este ca scriitor, reușind să treacă aceste bariere de netrecut pentru un om normal și să-și împlinească visul de a deveni un prozator publicat de cea mai prestigioasă editură românească la acea vreme, Cartea Românească. Nu mai amintim că a executat doi ani de închisoare și a fost exmatriculat de la liceul pedagogic, unde era în clasa a IX-a când a fost arestat și condamnat. La gravitatea acuzațiilor ce i s-au adus, scrierea povestirii „Pâinea”, inclusă în dosarul de judecată, nici nu a mai avut importanță, cu toate că este primul său text și extrem de anti-sistem. Această povestire pe care autorul nu a publicat-o niciodată o veți putea citi în paginile acestei cărți, datorită muncii de căutare a domnului Lucian Țugui, care a descoperit-o în arhivele CNSAS.

În România există mai multe personaje care și-au construit o carieră scriitoricească de-a dreptul aventuroasă, pozându-se în luptători curajoși cu statul comunist și brațul de fier al acestuia, Securitatea. Câțiva dintre ei, dizidenți autentici, urmăriți pas cu pas de către agenți și turnători, alții doar impostori. Este celebru cazul unui scriitor care pleca când voia la Paris, unde soția sa, o apreciată arhitectă, era angajată cu acte în regulă. În criză de inspirație, scriitorul nostru tot spera ca Securitatea să-i interzică să se mai întoarcă în România, pentru a deveni un dizident expulzat – sau exilat, ca Ovidiu – pe care editurile franceze să se înghesuie să-l publice. Din nefericire pentru el, agenții securității românești aveau lucruri mai importante de făcut, motiv pentru care l-a transformat pe scriitorul nostru într-un dizident pe care nu-l urmărea nimeni. Societatea română l-a recompensat însă după 1989, și astăzi este un distins academician. Valentin Șerbu s-a situat la polul opus celor de care aminteam în rândurile de mai sus. Nici când era un adolescent imberb, nici când a fost închis, nici mai târziu, ca scriitor, nu și-a trădat crezul uman și nu a cedat ispitelor sau, mai grav, presiunilor exercitate de sistemul comunist.

Valentin Șerbu a fost un ghinionist și un norocos de excepție. Probabil că dacă ar fi jucat la loz în plic sau loto, ar fi câștigat, la un moment dat, premiul cel mare. Pe care, mai mult ca sigur, l-ar fi pierdut sau i-ar fi fost confiscat de autorități, la fel de simplu, pentru cine știe ce vină. Ceva asemănător a fost, putem afirma fără tăgadă, întreaga sa viață. Altfel nu se poate explica cum Valentin Șerbu, dintr-un condamnat la închisoare, dat afară din școală, reușind să termine cu greu liceul la seral și având toate drumurile blocate de către sistemul comunist, pentru că nu prezenta nici o urmă de încredere în fața autorităților, în doar câteva ore, scriitorul stângace, care nu reușise nici măcar să debuteze, să fie „racolat” de unul dintre cei mai mari scriitori români din perioada comunistă și propulsat de acesta direct în lumea mare a literaturii române. Pe scurt, povestea stă cam așa: Marin Preda susține la Tulcea, la invitația secției de cultură a partidului, o conferință cu tematică literară. La încheierea prelegerii, susținută în sala mică a Casei de Cultură, scriitorul este invitat la o cină tovărășească de către politrucii tulceni, care sunt refuzați fără nici un fel de menajamente. În drum spre hotelul Delta, câțiva oameni de cultură tulceni îi taie calea și-l invită pe scriitor la un borș de pește, invitație care este acceptată fără nici un fel de amânare. În cadrul micii agape cultural-pescărești, lui Marin Preda îi este prezentat un tânăr talent tulcean – care avea totuși 36 de ani – pe nume Valentin Șerbu. Înalt, bine făcut, cu un zâmbet larg, „speranța literară” din fața lui Preda nu avea nici o umbră din introvertirea scriitorilor epocii și nici o urmă din suferințele prin care trecuse în ultimii 20 de ani. Și Valentin mai avea două calități: un râs homeric, molipsitor și un talent rar întâlnit de a interpreta cântece rusești acompaniat la balalaică, pe care generația ’70 o confunda cu o chitară. „Luat” la București, unde din anul 1974 se mută la Casa Scriitorilor de la Mogoșoaia, Valentin Șerbu devine „umbra” lui Marin Preda, așa cum avea să fie numit și cunoscut de toți ceilalți scriitori, până la strania moarte a „Celui mai iubit dintre pământeni”, din primăvara anului 1980. Fără nici o exagerare, timp de aproape 10 ani, Valentin Șerbu a fost cel mai bun prieten al lui Marin Preda, un lucru de neînțeles pentru cei mai mulți dintre scriitorii români contemporani cu cei doi, în condițiile în care unii dintre ei ar fi fost în stare să-și doneze și un rinichi numai să fie puțin băgați în seamă de marele scriitor. Întrebarea care se pune în mod firesc este ce s-ar fi întâmplat dacă cei doi nu s-ar fi întâlnit întâmplător, în cadrul singurei vizite a lui Marin Preda la Tulcea? Ce traiectorie ar fi avut cariera scriitoricească a lui Valentin Șerbu fără sprijinul lui Marin Preda? Ar fi avut o carieră în lumea literară comunistă?

În perioada comunistă, unii scriitori ar fi fost fericiți să fie urmăriți de Securitate, pentru că în felul acesta le-ar fi crescut prestigiul și ar fi devenit mai interesanți pentru cititori. Din nefericire pentru ei, literatura scrisă de ei era atât de irelevantă – până și agenții de Securitate și-au dat seama de acest lucru –, încât nu au avut niciodată această „cinste”. La Valentin Șerbu a fost fix invers. Dacă pe alții Securitatea îi urmărea ocazional sau deloc, V. Ș. s-a bucurat de o „atenție” excesivă din partea acesteia, care a durat nu mai puțin de 40 de ani. Fără pauză. Cartea de față, scrisă pe baza celor patru dosare pe care domnul Lucian Țugui le-a „extras” de la CNSAS, ne va lămuri cum a fost posibil acest lucru. Nu a fost o simplă „filare” sporadică, o întreagă „armată” de ofițeri de securitate și informatori se întreceau în a oferi informații despre viața lui Valentin Șerbu. Au existat momente când desfășurarea de forțe a fost atât de impresionantă, încât rapoartele Securității par adevărate scenarii de filme hollywoodiene. Ce este de remarcat este faptul că în toată această perioadă, după ispășirea pedepsei cu închisoarea, scriitorul nu a avut nici o „uneltire contra ordinii sociale”, condiții care în mod normal ar fi trebuit să ducă la „clasarea” dosarului său. Activitatea sa literară l-a făcut să fie un continuu suspect, la acest statut contribuind în mod special „turnătorii” din cercul de prieteni. Astfel, în dosarele CNSAS există mai multe note informative – adevărate recenzii critice ale cărților publicate de V. Ș., care însumate ar putea alcătui un întreg volum de analiză literară –, în care personajele din textele sale literare sunt prezentate ca adevărate alter-ego-uri ale scriitorului, emițând în mod clar mesaje împotriva „societății socialiste multilateral dezvoltate” și a „omului nou”. Aceste „note”, împreună cu declarațiile luate în mod ritmic scriitorului de către „organele de stat” – în care nu a făcut nici un compromis –, au dus la plasarea sa sub observație sistematică și supus unei urmăriri informative neîntrerupte. Analizând cazul lui Valentin Șerbu, după câteva decenii, totul pare un autentic joc kafkian, de-a dreptul absurd, dacă nu ar fi fost, din păcate, dramatic.

Moartea lui Marin Preda, la 16 mai 1980, a avut efectul căderii unui bolovan peste întreaga societate românească. Între afirmații dure, de „eliminare politică” și „asasinat” – fără nici o demonstrație coerentă –, cel mai mult a avut de suferit scriitorul Valentin Șerbu. Până la această dată nu s-a învrednicit nimeni să răscolească arhivele CNSAS pentru a descoperi dovezi ale unor represalii împotriva celor care afirmau (pentru că de publicare nu se putea pune problema în acei ani) că „moartea lui Marin Preda a închis brutal o conștiință incomodă” sau „moartea lui Marin Preda a rămas un episod problematic al istoriei literare românești”. Singurul care a părăsit Uniunea Scriitorilor și Bucureștiul imediat după straniul deces a fost Valentin Șerbu, de parcă ar fi fost vinovat. Unica modificare notabilă, dar normală, a fost numirea la conducerea Editurii „Cartea Românească” a lui George Bălăiță, în locul lui Marin Preda. Președinte al uniunii a rămas în continuare George Macovei, iar „echipa” de la casa de creație de la Mogoșoaia – unde locuia, scria și era plătit prin împrumuturi succesive și Valentin Șerbu – aceeași, minus tulceanul care a trebuit să se întoarcă acasă. Astfel începe o perioadă și mai dificilă din viața scriitorului. La Tulcea nu-l aștepta nimic. Casa părintească în care locuia cu mama sa în momentul plecării la București a fost demolată în schimbul unei simple garsoniere în care locuia mama bolnavă. În disperare de cauză se mută la Babadag, într-o casă bătrânească de la periferia orașului, moștenită de partenera de viață a scriitorului, Steluța, care îi devine soție ceva mai târziu. La prima vedere, Babadagul pare o locație idilică, supranumit și „Sinaia Dobrogei” datorită dealurilor împădurite din jurul său. Casa, pe care scriitorul a numit-o „Submarinul galben”, era un bordei construit din chirpici, gata să se prăbușească. În plus, Valentin Șerbu – singura sursă de venit fiind drepturile de autor pentru ultimele 4 cărți publicate în perioada 1980–1985. Singurul lucru bun întâmplat este acela că armata de turnători din jurul său sunt acum obligați să facă naveta de la Tulcea la Babadag (40 de kilometri) pentru notele informative. Din chitanțele din dosarele CNSAS, aceste deplasări erau decontate de către Securitate, inclusiv masa și o indemnizație modică. Nu reușește să se angajeze nicăieri în Babadag, iar schimbarea conducerii Uniunii Scriitorilor, președinte devenind D. R. Popescu (din 1982), coroborat cu publicarea „Tezelor de la Mangalia”, au făcut ca, încet, dar sigur, scriitorul „satiric” Valentin Șerbu să fie șters din planurile publicistice ale editurilor, iar împrumuturile bănești sistate.

Perioada 1986–1994 reprezintă cea mai dramatică din viața sa, depășind chiar anii de încarcerare și locurile de muncă nedemne. Cel mai tare l-a afectat faptul că nu mai reușea să publice, în fondul documentar al Bibliotecii Județene Tulcea existând cel puțin două romane nepublicate, scrise în această perioadă. Pentru a supraviețui financiar se pensionează, la început medical, ulterior la limită de vârstă, cu o pensie probabil ridicol de mică, având în vedere că „ocupația” de scriitor nici măcar nu era indexată în Nomenclatorul de meserii dinainte de 1989. Revoluția din decembrie 1989 nu a însemnat absolut nimic pentru Valentin Șerbu, rămânând în continuare nepublicat, în timp ce disidenți adevărați sau doar închipuiți se luptau între ei cu noile arme ale democrației capitaliste. Urmăritorii săi de 40 de ani au dispărut ca prin farmec, pensionați, transferați în alte orașe, iar informatorii care i-au pândit până și umbra au continuat să-și trăiască liniștit viața duplicitară, unii chiar publicând cărți și trăind mult și bine ca oameni de cultură. Valentin Șerbu reușește să revină în Tulcea după decesul mamei sale, mutându-se în garsoniera acesteia. Nimeni nu-l caută, nimeni nu-l publică, cărțile sale sunt citite doar la biblioteci. Demn și carismatic, nu intră în politică, nu se luptă pentru drepturile sale de persecutat politic, care ar fi însemnat o indemnizație adăugată pensiei de doi bani pe care o primea. Nu știm precis, dar probabil că se mulțumea să contemple noul tablou al orașului și țării, cu personaje parcă scăpate de la balamuc și parcă nu aveau nici măcar același ADN cu cele descrise cu atâta talent în cărțile sale. Realitatea părea mai degrabă desprinsă din proza sa fantastică: neanderthalienii învingători în fața sapienților sau ceva de genul acesta! Valentin Șerbu se îmbolnăvește de cancer la stomac și se stinge din viață în noaptea de 29 ianuarie 1994, într-o rezervă de la Spitalul Județean Tulcea, după ce și-a smuls perfuziile la care era conectat.”

Nicolae C. Ariton

Te rog lasă gol acest câmp

Bună ziua
Îmi pare bine să te cunosc.

Înscrie-te pentru a primi articole autentice cu un conținut istoric în căsuța de email.

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Verifică-ți dosarul de intrări sau spam pentru a-ți confirma abonarea.